Anathema / 23.09.2012, Jukebox, Bucuresti

211 vizualizări
Devenise o obisnuinta. In fiecare an aveam parte de o varianta Anathema – unplugged sau in formula completa, fratii Cavanagh si compania au dezvoltat de-a lungul vremii o relatie speciala ca Romania. De aceea ultima pauza ni s-a parut, unora dintre noi, cam lunga. Dar rasplata a fost pe masura asteptarii.

Clubul Jukebox e o sursa de impresii mixte. Sonorizarea poate fi foarte buna, spatiu e berechet, dar nu totdeauna aerisit. In plus treapta ramasa probabil din vremea cand delimita ringul de dans al discotecii Why Not? ii impiedica pe cei aflati sub nivelul ei sa vada bine scena. Toate acestea sunt detalii tehnice, necesare unei cronici, dar care palesc in fata unui spectacol reusit.

 
Lumina albastruie, difuza, un sunet de clapa lung si plangacios, o asteptare nu foarte lunga si pe scena incepe inca un spectacol Anathema. Danny Cavanagh, cu o renascuta coama roscata, este mai comunicativ ca oricand, dar vremea vorbelor a trecut, pentru ca sala intampina cu un entuziasm minunat muzica stranie si cuceritoare. Prima parte a concertului este compusa din momente de pe cele mai recente doua albume, „Weather Systems” si „We’re Here Because We’re Here”. De la „Untouchable” la „Thin Air”, ansamblul muzical pune in scena o formula devenita clasica fara a cadea in manierism: mici motive melodice repetate obsesiv, trecand uneori de la un instrument la celalalt, o patura de sunet in care clapele construiesc atmosfera si liniile melodice discontinue si fermecatoare ale unei voci care nu a sunat niciodata mai bine. De fapt sunetul este cu totul foarte bun si le permite britanicilor sa-si desfasoare intreaga paleta expresiva. Daniel Cardoso, noul claviaturist si programator de turneu, contribuie din plin la densitatea valului de sunet ce acopera sala, iar basul lui Jamie Cavanagh aminteste vag de vechile si apasatoarele pasaje doom ale inceputurilor. Piesele se succed firesc, intrerupte de dialogul cu publicul al trupei reprezentate de Vincent si, surprinzator, de taciturnul Danny. Lee Douglas este din ce in ce mai prezenta in muzica britanicilor, iar vocea ei se suprapune adesea cu cele ale fratilor sus-amintiti, creand armonii vocale care dau o adancime mai mare noilor compozitii, chiar si celei mai atipice, „Storm Before the Calm”, in care atmosfera este intretinuta de un beat technoid. Toate acestea sunt bine primite de un public care a calatorit alaturi de Anathema in acesti ani, deschis schimbarilor, dar atingand totusi culmi de entuziasm cand „A Natural Disaster” aduce in scena un moment de mare expresivitate si cea mai frumoasa prestatie a lui Lee. Urmeaza incursiunea in trecut – totusi nu in cel mai indepartat –, deja familiar. La „One Last Goodbye” si „Flying” cei din sala canta strofe intregi, bucurie rasplatita cu varianta de pe „Hindsight” a unei piese devenite clasice, „Fragile Dreams”.
 
 
 
Povestea veche din 1994 intre Romania si Anathema mai are mult pana la sfarsit, daca e sa ne luam dupa declaratia de dragoste a lui Vincent si dupa raspunsul fanilor romani. E o poveste care a devenit atat de lunga, incat de fiecare data lipsesc cateva fragmente, dand speranta unei revederi timpurii. Remarcam ca aceasta trupa reuseste sa ramana frumoasa, desi analiza indeaproape a repertoriului si a membrilor o arata supusa capriciilor artistice ale lui Danny Cavanagh. Poate ca nu e intamplator ca in afara de sus-numita „Fragile Dreams”, care incheie recitalul in versiunea de pe „Alternative 4”, de data aceasta nu avem parte de nicio piesa din vremea cand in trupa era si Duncan Patterson, in calitate de principal compozitor, adica din timpul cand Danny nu era unic stapan. Una peste alta, tensiunea aceasta intre un trecut pretentios si un prezent care incearca uneori sa-l lase in urma a dat pana acum rezultate excelente pentru evolutia artistica a grupului. Si nu e de mirare ca Anathema a castigat de curand un premiu dedicat celei mai bune prestatii live a unei trupe din zona progresiva, acolo unde sunt inghesuiti de critica toti artistii imposibil de cuprins intr-o formula standard. La inceput de turneu, britanicii sunt in plina forma.
 
Si in Romania sunt in continuare unii dintre rasfatatii publicului, care ii asteapta de fiecare data cu bratele deschise. Pentru ca noi ii stim de la inceput si am ramas aici alaturi de ei – uneori cu, alteori fara „Sleepless”.
 
(Paul „Slayer” Grigoriu)
 
O galerie foto se poate accesa AICI.


Comentează primul

Lasă un comentariu

Adresa de email nu va fi publicată.


*