Artmania 2019, ziua a II-a

212 vizualizări

Plăcintă bihoreană (cu telemea, smântână şi usturoi), ciorbă de cartofi cu afumătură şi tarhon, dar şi micuţa librărie germană Schiller, de unde puteţi cumpăra – în română şi germană – romanele scriitorului sas Eginald Schlattner, prea puţin cunoscut în „regat”, deşi important pentru o anumită epocă de curând apusă şi pentru înţelegerea relaţiilor între minoritatea germană şi restul ţării. Iată doar câteva moduri de a-ţi trece timpul în Sibiu în aşteptarea unei noi zile de festival. Căldura nu dă înapoi nici astăzi, deşi din când în când din cer mai cade o răpăială trecătoare. La ora concertului toată lumea e curată şi uscată, unele dintre tarabe nu s-au clintit, aşa că s-au putut cumpăra constant CD-uri, tricouri şi alte accesorii, iar curioşii au avut ocazia să caşte un pic gura şi la probele de sunet ale unora dintre artişti.

La orele 19, din nou, în după-amiaza însorită, pe scenă urcă insolitul duo slovac Möbius. O chitară şi o tobă, fără voce, şi un sunet strivitor se revarsă peste public în ritmuri de doom cu accente de drone. Riff-urile monolitice se repetă la nesfârşit şi se succed ca traversele unei căi ferate. Dacă anumite motive muzicale ieşite din mintea şi chitara lui Tony Iommi sunt de o uimitoare simplitate, la britanici structura narativă a pieselor şi solo-urile creează un concept cvasi-progresiv. Tinerii discipoli slovaci (în măsura în care orice trupă de doom şi-a făcut ucenicia cu Black Sabbath) duc această simplitate la extrem, aplicând-o şi la nivel de dinamică şi structuri. Chitaristul Daniel se agită ca la un concert de punk (despre legăturile neaşteptate dintre punk şi doom a vorbit acum câţiva ani Wino de la Saint Vitus), susţinut de marşurile funebre ale bateristului Michael. Singura „problemă” ar fi că nu ştii exact când să aplauzi, dat fiind că piesele sunt lineare, fără niciun fel de crescendo sau decrescendo – până la urmă pare nici să nu conteze. În mod paradoxal, există ceva interesant în atmosfera creată, în monotonia care descrie parcă urmările unui război nimicitor, însă până la urmă te întrebi, cât timp se mai pot repeta, iar şi iar, la nesfârşit, acelaşi riff şi variaţiunile lui?

Şi lumina încă persistă când pe scenă urcă o formaţie care şi-a făcut debutul live în România şi care de atunci pare să-şi găsească la noi tot mai mulţi admiratori. Însuşi Neige, chitaristul, solistul vocal şi liderul grupului francez Alcest – căci despre el este vorba – rămâne surprins de reacţia entuziastă a unui public care s-a îndesit serios. Dar entuziasmul publicului este deplin justificat. Cu un baterist, Winterhalter, care a fost dintotdeauna adept al alternanţei pasajelor melancolice cu cele ultra-rapide, vezi blastbeat-uri, dar care între timp a dobândit un simţ excelent al balansului; cu Zero dublând chitara şi vocea lui Neige, în momente de armonie visătoare revărsate dintr-o pânză de sunet dens, în care vocile sunt mai mult culoare muzicală decât element de prim-plan; şi cu un basist, Indra, foarte bine mulat pe structurile componistice, francezii creează unul dintre cele mai frumoase momente ale festivalului – dacă nu cumva pe cel mai frumos. Piesele mai noi, de pe „Kodama”, se amestecă cu cele de pe albumele anterioare, chiar cu inflexiuni vocale black-metal, totul susţinut de un sunet absolut admirabil. Şi este nevoie de un asemenea sunet pentru muzica Alcest, unde post rock-ul şi metal-ul extrem contribuie la aceeaşi imagine sonoră, un fel de tablouri în mişcare. De la „Écailles de lune – part 1” până la „Délivrance” suntem purtaţi prin lumile onirice ale lui Neige într-o manifestare vie a unui catarsis puternic, fie el şi efemer.

Publicul s-a mai înmulţit un pic faţă de prima zi şi umple Piaţa Mare. Lumea se plimbă sau se tolăneşte pe câte o pernă imensă, se discută intens sau se bârfeşte lejer, cozile de la bere s-au mutat şi la şpriţ. Cu excepţia surprinzătoarei Möbius, prea puţin cunoscută publicului autohton, fiecare dintre trupele din această seară îşi are un grup compact de adepţi. În ceea ce mă priveşte, mi-ar fi plăcut mai mult ca înaintea capului de afiş să cânte Alcest, însă mulţi dintre spectatori aşteaptă cu cel puţin aceeaşi nerăbdare Madrugada.

Concertele norvegienilor sunt o surpriză – nu cel de la Artmania, ci cele din ultimul an în general – dat fiind faptul că trupa s-a desfiinţat acum mai bine de zece ani. În 2018 însă, cu un nou chitarist în locul lui Robert Burås, decedat prematur în timpul înregistrărilor ultimului album, Madrugada a hotărât să se mai producă live şi… deocamdată atât. Poate acest aer de „reunion” este şi explicaţia pentru care spectacolul se concentrează pe primul album, „Industrial Silence”, ale cărui piese reprezintă trei sferturi din setlist. Vorbim şi aici despre o muzică plină de accente melancolice, însă  mai uşor digerabile, pe undeva în vecinătatea REM. Melodiile chitarei se construiesc firesc peste o secţie ritmică exactă fără să iasă în evidenţă, iar vocea lui Sivert Høyem, uneori cu accente de Phil Collins, îşi deapănă versurile într-un stil foarte britanic – lucru pe care l-am observat şi la alte trupe norvegiene, din registre diferite. Publicul reacţionează foarte bine, împătimiţii cântă cu cei de pe scenă şi, tocmai când sonorităţile relativ monocrome duc către o oarecare lâncezeală, „Majesty”, din punctul meu de vedere cel mai bun moment al recitalului, îl conduce spre un final care lasă în urmă sentimentul de împlinire artistică. Într-un fel Madrugada pare rătăcită într-o lume care, în ciuda diversităţii, metal-ul este preponderent, însă trecerea norvegienilor pe la festival nu rămâne fără ecouri pozitive.

Luminile festivalului se proiectează pe clădirile învecinate. Apar primele semne de oboseală, o parte din copiii prezenţi se retrag spre case. Până şi şpriţul s-a terminat, iar de puţinele exemplare din „Sorceress” nu mai vorbim – duse încă de dimineaţă. Gândurile fug spre drumul de întoarcere sau spre ziua de odihnă. Dar toate astea mai au timp, puţin timp, de aşteptat. Pentru că urmează… Opeth.

De la primele note şi primele versuri de pe „Sorceress”, este limpede că ne aflăm în faţa recitalului celui mai reuşit şi mai complex al acestei ediţii Artmania. Sunetul este lacrimă, vocea lui Mikael Åkerfeldt şi dublajele colegului Åkesson te învăluie, foarte clare şi într-o formă de invidiat. „Ca pe CD”, îţi vine să spui, dar experienţa live are un impact mult mai puternic. Aflaţi un pic înaintea de lansarea noului album, „In Cauda Venenum”, suedezii nu trebuie să promoveze nimic, aşa că îşi permit să cânte câte o piesă de pe toate albumele de la „Blackwater Park” încoace. Cei nostalgici după growl-urile vechi sunt serviţi încă de la a doua piesă, „Ghost of Perdition”, însă întregul concert este de o omogenitate impresionantă. Coordonare excelentă, simţ al scenei, virtuozitate pusă mereu în slujba pieselor, dinamică şi uşurinţă interpretativă. Ce mai poţi adăuga? Frontman-ul jonglează firesc între melodii progresive şi furie death-metal, secţia ritmică e ceas, pasajele de virtuozitate trec de la o chitară la alta şi de aici la clape, dar forţa expresivă este principalul atu al muzicii şi al transpunerii ei în concert. Singurul regret – ca ieri la Dream Theater – este că avem membri neglijaţi pe ecrane: Martín Méndez şi tizul Axenrot nu apar niciodată. Ansamblul este coordonat de frontman cu obişnuitele glume de spart gheaţa, pline de ironie şi autoironie, precum şi de mărturisirea că Opeth este o trupă „hard to love”. Paradoxal, o muzică încărcată adesea de dramatism îşi găseşte bine locul între clovneriile lui Åkerfeldt, aproape melancolic la concluzia nietzscheană de pe „The Devil’s Orchard”. Se face pomenire şi despre un misterios om cu toporul care ar putea pune prematur capăt concertului – ceea ce nu se întâmplă, iar publicul profită de fiecare pauză pentru a scanda sacadat: „O-peth, O-peth!” Momentul cel mai calm şi în acelaşi timp cel mai melancolic, în ton cu piesele despre iubire eşuată de pe „Sorceress” este un cântec mai vechi, „In My Time of Need”, la care publicul însuşi participă cu câteva versuri care-i sunt cedate cu mărinimie de pe scenă. Seara se încheie cu reminiscenţe death-metal şi headbanging vârtos, nu înainte de a ni se spune că dacă vrem să ascultăm ceva live de pe noul album, trebuie să avem răbdare ca membrii trupei să înveţe bine piesele şi să-i invităm din nou. Ceea ce, după prestaţia magistrală din această seară, se impune cu siguranţă.

Din cinci terase la care încercăm să bem o bere după concert, sunt închise… toate cinci. Mai zăbovesc la ele cei care au apucat să se aşeze în timp util. Printre ei, cei de la Alcest, parcă stingheri, nu foarte asaltaţi de fani, dar prietenoşi când cineva îi recunoaşte. Până la urmă,  mulţi amatori de zăbavă reuşesc să bea un pahar în picioare într-un bar care mărgineşte Piaţa Mare, cu barmani şi chelneri absolut copleşiţi. Dar nu mai contează. Noaptea se lasă liniştită şi blândă peste oraş şi peste o ediţie scurtă şi rafinată a tradiţionalului festival.

Citește și:

Artmania 2019, ziua I

Ziua 1: ARTmania Festival 2019 – Dream Theater, Architects, 

Ziua 2: ARTmania Festival 2019 – Opeth, Madrugada, Alcest, Möbius

 


Comentează primul

Lasă un comentariu

Adresa de email nu va fi publicată.


*