Dupa ceva somn si parca mai odihnita decat dupa o zi de munca, plec din nou in suburbii; cu toata caldura care isi ascute ghearele intr-o dupa-amiaza a lui Cuptor, as merge cu bicicleta, dar ma gandesc ca intoarcerea pe doua roti noaptea (sau dimineata?) la 3 nu-i o idee buna. Inca o data imi promit ca la anu’ iau cortul si pornesc spre Tunari. Aici constat cu bucurie ca mult mai multi decat ieri se simt mai odihniti, asa ca la aceeasi ora (16:30) situl se anima de viata cam pe la toate scenele. In plus, toaletele au fost curatate, rezervoarele de apa pentru spalat dezinfectate, iar berea pusa la rece din timp. Chiar daca e cald (in ciuda rapaielii scurte si a norilor binevoitori), aerul nu-i de nerespirat, ci curat, si numai fumul de la gratare si aburul altor mancaruri il „polueaza” cu arome imbietoare (mama-mama, de ce mare angajament e fasolea aia cu ciolan!), asa ca tragem ceva de noi sa ne strangem in fata scenei de metal, si nu la o masa umbrita.
Si bine facem, caci ziua incepe cu Bucovina, o trupa vorbita de bine in cercurile metal autohtone pe care doream de mult s-o vad live. Sunt destui in asentimentul meu, asa ca grupul din fata gardului este mai numeros decat ma asteptam, ceea ce ma bucura. Si, intr-adevar, Bucovina e de vazut in concert, caci, pe langa experienta si talent, iesenii au ceea ce numeste „lipici”. Folk metal-ul abordat se axeaza cu adevarat pe folclorul romanesc, nu doar drapelele de pe scena (si din public, sic!) vorbesc despre identitatea neamului, ci toate compozitiile celor cinci. E greu sa ti-i imaginezi pe Crivat (Florin Tibu, chitara si voce) si Vifor (Bogdan Mihu, tobe), pe care i-ai vazut bestializandu-se cu Vena Cava, intr-un proiect atat de melodios si poetic precum Bucovina, dar astfel de „cameleonism” (in sensul bun) creativ inseamna sa fii artist si nu doar instrumentist. Cele de mai sus se aplica si celuilalt vocal-chitarist, Bogdan Luparu (Piatra), basistului Vlad Datcu (trecut prin Ashaena) si claparului Maanu (Manuel Giugula, „rodat” la concitadinii de la God). Luna peste varfuri, Mestecanis, Bucovina, inima mea si alte piese al caror nume nu-l stiu sunt in acelasi timp heavy si pline de emotie, dar momentul in care se vede clar ca trupa canta cu suflet si convingere este Straja, prelucrare metal a unui vechi cantec folcloric, trist si combativ totodata. Inchei cu ceva ce am citit pe site-ul trupei, o bucata de manifest: „Bucovina promoveaza conceptii, credinte si valori proprii si sustine activ dreptul la libera exprimare”; asa sa fie si sper sa ne revedem curand.
Raman in apropierea scenei metal, caci urmeaza Goodbye to Gravity si, cum i-am mai vazut pe tinerii bucuresteni de curand, stiu ca au ce oferi. Adica o muzica in forta, dinamica si moderna (partea de nou venind in special de la solistul Andrei Galut), bazata insa pe structuri heavy metal traditionale, asa cum stiu pe de rost veteranii din fosta Thunderstorm. Andrei a castigat in editia din 2008 a emisiunii mainstream Megastar, in timp ce Vlad Telea (chitara) are ani buni de cantat in underground-ul cel mai metal romanesc, ca sa nu mai vorbim de basistul Alex Pascu, renumit pentru energia aproape punk pe care o degaja pe scena si care-l transforma adesea in frontman; iar rezultatul acestui amestec de personalitati cu fond muzical diferit, incompatibil la o prima vedere, este Goodbye to Gravity – o trupa plina de prospetime, cu piese catchy si dorinta de afirmare, asa cum demonstreaza calificarea la New Blood Award (adica a fost selectata intre cele sase participante „tinere” la editia aniversara Summer Breeze).
Nu stiu exact de ce ma deplasez pana la scena Coca-Cola, poate doar pentru ca Antract aparea ca un nume mai nonconformist pe vremea cand nu doar metal-ul, ci si rock-ul dadeau semne de sucombare totala pe la noi, mai ales in provincia prafuita unde am crescut. Deci hai sa vad ce gaseam atunci la valcenii mai mult pop decat rock; dupa cateva piese renunt la aceasta „cautare”. Ca idee nu ascult numai rock, desi aceasta este muzica cea mai apropiata mie, insa ceea ce reprezinta astazi Antract nu ma atinge cu nimic – doar o trupa ca oricare alta, pe o scena prea mare pentru cat public strange sambata dupa-masa. Cei mai multi spectatori se bucura in aceeasi masura de umbra binevenita si siropul din fata lor, cativa canta cu patos Esti frumoasa sau Carciumarita si altii, numarati pe degete, se agita cu mai multa pasiune decat artistii. Avem si un medley de rock/pop clasic (fiind deja pe drum spre alta zona a festivalului, identific un AC/DC si un Michael Jackson, dar stiu ca sunt si alte „bunaciuni”), impecabil executat in ceea ce priveste tehnica – dar nu va cred, baieti, nu va cred! Mai bine cate-o gherla pe ici pe colo decat lipsa de convingere.
In categoria rock-ului comercial, dar parca la alt nivel valoric, intra si Vita de Vie. N-am fost niciodata fan al lui Adi Despot & Compania, dar am apreciat energia cu care presteaza live si faptul ca nu iau chiar totul in serios. Recitalul de la B’estfest are insa ceva in plus – e acustic si la tempo redus, asa ca nu-i de mirare faptul ca strange multi curiosi in fata scenei Ciuc, Vita de Vie fiind prima trupa de sambata ce reuseste sa adune un public numeros, venit nu pentru umbra, ci pentru a se bucura si a cere insistent un bis. Chitara acustica, tobitele, basul fara distors, clapa cuminte si reorchestrarea pieselor, ceea ce le-a adus puternice accente jazz si folk, contribuie la un concert reusit si spun asta in contextul in care, repet, nu-mi place in mod deosebit Vita de Vie.
Atat cu divagatiile mai mult sau mai putin artistice, ma intorc la metal, dar imi rezerv dreptul de mai parasi din cand in cand Jägermeister-ul pentru ceea ce mi s-ar parea interesant prin alta parte, evident cu carcotelile de rigoare. Cand ajung in mediul meu familiar, Avatar se dezlantuie deja pe scena, cu Marius Popeanga cantand gutural, cu furie si acoperind intreaga scena cu efuziunea sa contagioasa. Death metal-ul amestecat cu metalcore din produsele discografice ale craiovenilor nu se muleaza pe temperamentul meu, dar in ceea ce priveste prestatia live i-am admirat de fiecare data, caci Avatar nu inseamna doar brutalitate gratuita sau tehnicitate stearpa, ci chiar transmite un mesaj; in plus, al doilea nume al trupei ar putea fi constanta cu care inainteaza, in pasi mici, prin underground-ul romanesc. Sunt usor dezamagita de absenta spectatorilor, prea putin fiind cei decisi sa infrunte soarele si sa asculte riff-urile dezlantuite ale lui Dan Scurtu si Catalin Diaconu, de vreun moshpit nici nu mai zic; cu atat mai mult ma impresioneaza cei doi pusti care, sub privirile parintilor, dau multora lectii de headbanging.
Despre Lucky Funeral nu stiu mare lucru (mai ales ca initial era vorba de Point Blank la aceasta ora) si primul lucru care-mi vine in minte cand il vad pe solistul Mike este ca tocmai s-a spulberat mitul sculpturalului barbat grec. Insa barbosul canta bine si, trebuie sa recunosc, este fotogenic, chiar si mai tarziu cand ne arata suncile si, de vreo doua ori, si fundul. Trupa ateniana nu-i vreo revelatie, dar ceea ce face – adica un amestec de balans sludge cu greutate de stoner metal si agresivitate de punk – o face corect, omogen si incins in ceea ce priveste prezenta pe scena. Despre originalitate nu putem vorbi, dar accentuez priza pe care Lucky Funeral o are la publicul ramas deloc indiferent.
Merg sa vad vreo doua piese Milow, pentru ca mi-a starnit curiozitatea brosura distribuita la festival, de altfel primul loc unde am auzit de belgian. Si este un lucru bun ca in scurta descriere se mentioneaza tara de provenienta, caci altfel ai fi ferm convins de „made in USA”. De la infatisarea de cowboy sudist la muzica puternic influentata de country, Milow pare ca tocmai a coborat de pe un taur la rodeo si a insfacat chitara. Imi place ceea ce canta, adica un pop-rock usor, de vara, care isi gaseste repede loc in sufletul celor axati pe asa ceva, iar instrumentistii foarte buni care-l insotesc (in special Sjang Coenen la bas si Nina Babet la clape, voce si percutie) definesc o echipa bine sudata si fac aerul sa vibreze. Nu ma voi apuca de maine sa ascult Milow, spun doar ca prezenta lui la B’estfest este inspirata ca o limonada cu gheata pe vreme caniculara.
Motivul pentru care nu zabovesc prea mult la Ciuc Stage este Last Hope, adica hardcore ca la carte din Bulgaria, nici mai mult nici mai putin decat reteta clasica a acestui gen: viteza cat cuprinde, energie pura, brutalitate maxima a riff-urilor, voce sacadata sau urlata, refrene cantabile. Mostra oferita de Last Hope nu iese cu nimic din acest calapod si originalitatea practic nu exista, dar se remarca profesionalismul cu care bulgarii isi tin show-ul, experienta indelungata spunandu-si cuvantul (trupa a luat fiinta in 1995) si justificand promovarea facuta de Hefe (caruia i se multumeste in mai multe randuri). Merita mentionat invitatul de la colegii punk Piranha, care se dueleaza hip-hop cu vocalul Alex, precum si interactiunea acestuia din urma cu publicul, pe care tine sa-l invete versurile pieselor. Iar spectatorii se conformeaza, si cu vocea si cu topaiala, insa momentul cel mai interesant este „dansul” dracesc in jurul tortei aprinse de cineva care a reusit s-o treaca de controlul de la intrare. In ceea ce ma priveste, prezenta unui astfel de obiect in mijlocul unui wall of death mi se pare o tampenie incomensurabila, dar trebuie sa recunosc faptul ca spectacolul este unul de neuitat.
Urmeaza o pauza indelungata, asa ca mai dau o tura, ultima pe ziua de azi, pe la Ciuc, unde headliner-ul serii se pregateste sa inceapa. Se pare ca frigul din Norvegia nu da nastere numai black metal-ului inghetat (nici nu-mi faceam iluzii), ci si unor ciudatenii din domeniul muzicii electronice, iar Röyksopp este exemplul dat de organizatorii B’estfest. Amestecul de sample-uri si vocea solistei (despre care nu stiu daca-si va da jos „coiful”) sunt interesante, iar adevaratii amatori de asa ceva apreciaza cu siguranta – altfel de ce-ar mai fi ditamai marea de oameni in fata scenei? O parte importanta o reprezinta efectele vizuale, de la mastile desprinse din domeniul science-fiction la luminile proiectate, toate fiind o completare naturala a acestei muzici ambientale si synthpop. Mai mult nu spun pentru ca nu ma pricep, dar concertul Röyksopp este un real succes.
Fara a minimiza rolul trupelor de deschidere, sunt patru la numar cele „principale” pentru care am decis sa vin la B’estfest (va las sa le ghiciti), insa cea pe care doream s-o vad cel mai mult este de departe Obituary – asta pentru ca Moonspell si Kreator am mai vazut, cat despre Meshuggah nu prea stiu la ce sa ma astept (na, ca le-am deconspirat pe toate). Stiu ca americanii au mai venit pe la noi, dar asta a fost demult si din motive personale am ratat acel concert. Acum sunt pe faza si nimic nu imi poate distrage atentia de la scena pe care Redneck Stomp incepe un show in perfect acord cu aspectul membrilor trupei, carora numai pustile le lipsesc, dupa care John Tardy intra, cu inconfundabila lui voce, la On the Floor. Considerata una dintre cele mai emblematice trupe americane de death metal, Obituary nu se dezminte si loveste cu ce are mai greu, demonstrand ca e o adevarata forta in concert – Internal Bleeding, Chopped in Half, Turned Inside Out, By the Light, Slow Death, toate purtand amprenta vocii lui John si a tobelor criminale, asaltate de fratele sau, Donald Tardy. De altfel, cei doi au si un mic moment „in familie”, cand John apuca o pereche de bete si loveste ori in tandem, ori in contratimp cu Donald. La bas Terry Butler sustine tempoul nu prea rapid, dar extrem de greu, in timp ce Trevor Perez isi contorsioneaza pleata de invidiat (ca si a lui John) pe chitara ritmica si incearca sa acopere lipsa chitarei principale, fara de care Obituary a ramas nu cu mult timp in urma, prin plecarea lui Ralph Santolla. Din pacate insa acest lucru s-a simtit destul de tare, fiind singurul minus in ceea ce priveste trupa; in partea cealalta, o bila cenusie spre neagra pentru publicul putin si static – noroc cu banner-ul urias la care un fan devotat a depus multa munca. Ce imi place cel mai mult este senzatia ca te lovesti de un perete de beton atunci cand intalnesti Obituary; nu e tavalugul trupelor in care agresivitatea in viteza te pune la pamant, ci o izbire puternica, repetata de ceva solid si implacabil. Doare, dar vrei mai mult, ca si cum ai fi hipnotizat de privirea albastra a lui John Tardy si de atmosfera care-ti apasa greu pe timpane. Slowly We Rot si concertul Obituary se termina, nu inainte ca trupa sa se fotografieze cu publicul; cam scurt, asa zice, dar intens si memorabil. Nu ratati aceasta trupa daca aveti ocazia s-o vedeti, mai ales ca nu trebuie sa fiti frenetici ascultatori de death metal ca sa va impresioneze concertul.
(Diana Grigoriu)
Lasă un comentariu