Cargo, Revolver / 2018.03.30, Sala Palatului, Bucureşti

325 vizualizări

Trebuie să recunosc că au trecut foarte mulţi ani, cel puţin o decadă, de când am văzut ultima dată Cargo într-un concert. Lipsă de oportunitate dublată de lipsă de interes, nu ştiu exact, cert e că am lăsat deoparte una dintre trupele româneşti cu care am rezonat cel mai bine în adolescenţă, datorită tuşelor sale ceva mai „rele” faţă de formaţiile rock de la momentul respectiv. Iată-mă deci la Sala Palatului cu ocazia aniversării a 33 de ani de existenţă Cargo, timp în care puţine lucruri s-au schimbat – aşa cum voi afla un pic mai târziu.

Până una-alta, am de-a face cu o prezenţă mai puţin obişnuită în deschidere: Revolver. Ceea ce scoate în evidenţă de la început grupul sibian este vârsta membrilor săi, toţi între doisprezece şi cincisprezece ani; iar asta nu-i tot, întrucât ei cântă rock, împreună sau separat, de ceva timp. Deşi la început ridic puţin din sprâncene, trebuie să recunosc repede că puştii sunt demenţiali. Nu muzica în sine mă dă pe spate, deşi să ai deja piese proprii care chiar sună bine nu-i de ici de colo, cât atitudinea pe scenă ca suport al calităţilor instrumental-vocale excelente. Iar aici nu cred că este atât de importantă educaţia muzicală, chiar dacă ajută faptul că tinerii rockeri au studii de chitară sau pian, cât pasiunea pentru ceea ce fac. Excelent preambul, Revolver, la mai multe!

Tocmai din motivele descrise la început, am ceva emoţii la reîntâlnirea cu Cargo. Dacă nu mai sunt eu pe aceeaşi lungime de undă cu trupa ale cărei două-trei albume s-au imprimat adânc în memoria mea? Dacă timişorenii nu mai sunt pe gustul meu sau mai rău? Dacă, dacă… Din fericire, vorba unui tenismen, nu există „dacă” în viaţă şi în curând orice temere este dizolvată: Ziua vrăjitoarelor, Nu pot trăi fără tine şi Anarhia lovesc din plin, cu energia şi plăcerea rock-ului pe care le-am descoperit acum vreo două decenii şi jumătate. Şi da, schimbări au avut loc de-a lungul vremii, unele considerate capitale, iar timpul şi-a lăsat şi el amprenta asupra artiştilor, însă trupa are acelaşi respect pentru muzica sa şi pentru public, acelaşi aplomb, aceeaşi dorinţă de a cânta live. Precum şi capacitatea de a surprinde, căci astfel trebuie să încadrez 1989, piesă pe cât de plină de emoţie şi amintiri dureroase, pe atât de rar cântată live. Iar tot la categoria surprize pun şi noua piesă Cargo, disponibilă pe vinil în format mic, Române, te strig!, semn că timişorenii nu au pus inspiraţia în cui. Aici am un mic amendament: a trecut ceva de la ultima lansare discografică şi cu o piesă nu se face primăvară, deci pe când ceva mai consistent?

Revenim în trecutul din care-i greu să alegi piese cât să nu depăşeşti timpul unui concert, aşa că cele mai sigure sunt hit-urile mai vechi sau mai recente ce ridică din scaune spectatorii: Batacanda, Frunză verde, Ana, Clasa muncitoare, Nu mă lăsa să-mi fie dor, Călare pe motoare sau Bagă-ţi minţile-n cap. Încă o dată îmi exprim nemulţumirea vizavi de Sala Palatului; într-adevăr, e poziţionată excelent, iar acustica este dintre cele mai bune, însă cum să te manifestezi la un concert rock de pe scaun, fără să deranjezi în jurul tău? Mai ales că nu-i uşor să stai cuminte când Adrian „Baciu” Igrișan (voce, chitară), Adrian Bărar (chitară), Alin Achim (bas), Octavian Pilan (tobe) şi Ionuţ Cârjă (clape) desfăşoară mai bine de treizeci de ani de muzică nu tocmai din cea mai liniştită. Lor li se adaugă, pentru un plus de savoare, invitaţii speciali Cristi Rațiu „Acidutzu” (percuţie) şi Ramon Radosav (vioară, acordeon). Iar dacă Aproape de voi sau Ploaia nu fac decât ca lanternele telefoanelor să se leagăne în aer, altfel stă treaba când ai vrea să ţii tempoul cu trupa pe Doi paşi, Spune-mi de ce şi Nu mai am ţigări, mai ales că sunetul este ireproşabil, iar energia muzicienilor contagioasă.

Revendicându-mă oarecum din „garda veche”, pentru mine cele mai faine momente sunt reprezentate de Ielele (la care sincer nu mă aşteptam), emblematica Destin şi, fermecătoare prin simplitatea sa, Erată la bis. De lipsit, lipsesc multe din punctul meu de vedere – Ţepeş, Astăzi şi mâine sau Povestiri din gară, de exemplu. Însă nu le poţi avea pe toate, iar în seara aceasta Cargo a livrat cu mult peste aşteptările mele. Jos pălăria, n-aş fi putut cere mai mult ca prestaţie şi prezentare.

O galerie foto puteți urmări AICI.

Foto: Diana Diaconescu


Comentează primul

Lasă un comentariu

Adresa de email nu va fi publicată.


*