Celelalte Cuvinte / 27. 11. 2015, Hard Rock Cafe

152 vizualizări
Unul dintre marile merite ale celor de la Celelalte Cuvinte este că ştiu să-şi dozeze efortul. Nu se istovesc în serii nesfârşite de concerte, aşa că publicul nu ajunge niciodată la saturaţie. Dar nici lor nu le seacă seva şi de fiecare dată au energia necesară pentru a produce lucruri noi şi valoroase. Gândiţi-vă doar câte trupe – de la noi şi din alte zări – sunt admirate doar pentru muzica din trecut, aşa că fiecare concert se împarte între nevoia (uneori corvoada) de a asculta noile creaţii şi bucuria revenirii la începuturi. Nu la fel stau lucrurile în cazul orădenilor noştri, al căror public întâmpină cu aceeaşi bucurie cântecele de acum 30 de ani şi pe cele de pe un album apărut la peste 25 de ani de la înfiinţare.

După câte o mică inovaţie la aproape fiecare apariţie bucureşteană, de data aceasta formaţia Celelalte Cuvinte propune o inedită repetiţie cu public, anume publicul din Hard Rock Cafe. Locul e cam scump, am mai scris-o, dar cadrul e plăcut şi acustica se pretează excelent unui asemenea eveniment. Aşadar, se repetă. Vocea se mai drege în timpul unei piese, câte un pasaj e reluat, câteva versuri uitate… De fapt avem de-a face cu un concert mai relaxat, care lasă loc unui strop de improvizaţie şi unor momente de respiraţie, fără a afecta calitatea prestaţiei artistice. Începem cu „Scrisori pierdute”, ca să nu uităm totuşi unde suntem şi de ce am venit. De data aceasta aleg să stau mai tot timpul în dreptul lui Ovidiu Roşu. Am mai scris şi în alte rânduri ce piesă importantă este sunetistul în angrenajul Celelalte Cuvinte (şi cum mulţi ar trebui să luăm aminte la o asemenea „soluţie”), însă acum, în ciuda ignoranţei mele tehnice, am timpul să-l urmăresc pe îndelete. Omul ăsta nu stă o clipă. Nici vorbă de reglaj prestabilit, 2-3 ajustări şi gata, vremea pentru bere. Permanent branşat, Ovidiu Roşu meştereşte butoanele, scoate în evidenţă instrumente şi frecvenţe, creează echilibrul necesar fiecărei piese. Ca de obicei, se aude bine, volumul este ideal – orice ar fi mai tare ar începe să distorsioneze, of, de-ar învăţa promotorii şi sunetiştii din toată lumea această lecţie – aşa că cei de pe scenă îşi pot vedea de treabă fără nicio grijă. Îndemnând publicul („e o repetiţie, ce-i cu voi aici?”) să-şi folosească propriul instrument (palmele), Celelalte Cuvinte respectă ideea de atelier de creaţie şi improvizaţie şi propune o serie de piese noi, cu aceeaşi marcă progresivă de pe „Stem”. Auzul nostru are nevoie de timp pentru a interioriza compoziţiile, însă pare destul de evident că potenţialul lor este mare. Marcel Breazu îşi vede ca un sfinx rar zâmbitor de degetele ce joacă pe bas, Călin Pop schimbă chitare şi expresii, claviaturistul Tiberiu Pop îşi vede conştiincios de treabă şi intervine adesea cu armonii vocale, iar pe Leontin Iovan aproape că nu-l vezi, dar nu-i poţi ignora bătaia exactă şi stilul contopit cu melodiile mai vechi şi mai noi. Totul dă o impresie de unitate muzicală extraordinar sudată, iar publicul se încălzeşte uşor-uşor. Dincolo de aplauze şi urale, se vede pe chipuri bucuria sau alinarea adusă în aceste momente de muzică. Bineînţeles că avem parte şi de porţia obligatorie de „vechituri”, ba chiar şi de piese mai rar cântate live („Mai Treya”). „Fântâna suspinelor” e însoţită şi de intro-ul cu vocea lui Florian Pittiş, toată sala cântă „lasă-mă să cânt” la „Dacă vrei” şi refrenul în măsură compusă de la „Iarbă prin păr” şi ni se aminteşte, ca de obicei, că „Un sfârşit e un început. În final, totul se poate rezuma într-o frază rostită acum ceva vreme de Marius „Kiss” Şerbănoiu, unul dintre veteranii vechii găşti de rockeri din Piaţa Romană: „Cei de la Celelalte Cuvinte s-au respectat întotdeauna. S-au respectat şi ne-au respectat.

Celelalte Cuvinte
Foto: Diana Grigoriu

Galeria foto de la concert poate fi văzută AICI.


Comentează primul

Lasă un comentariu

Adresa de email nu va fi publicată.


*