Chester Bennington – la final, chiar a contat

 20 iulie 2017, festival de muzică în București. Intru pe Facebook de pe telefon, nu pentru prima oară în acea zi, să văd dacă m-a căutat cineva. Și într-adevăr, am o notificare: un mesaj de la o prietenă, care mă anunță că Chester Bennington, solistul formației Linkin Park, s-a sinucis.

Nu îmi vine să cred ce citesc. Primul meu gând e „nu se poate, trebuie să fie o glumă proastă”. Intru rapid pe Google, și da, sunt o mulțime de surse care confirmă moartea lui Chester. Toate sursele ce au publicat știrea fac însă trimitere la site-ul tmz.com. În următoarea jumătate de oră, butonez telefonul în permanență, sperând că e doar o greșeală, sau o păcăleală.

Apoi apare prima sursă independentă, care spune că a verificat știrea cu poliția locală. Și, într-un final, confirmarea lui Mike Shinoda pe Twitter, scurtă și tristă. Îmi dau lacrimile.

E 20 iulie 2017, iar Chester Bennington este, de acum, istorie.

Chester Charles Bennington s-a născut pe 20 martie 1976, în Phoenix, Arizona. Părinții lui au divorțat când el nu avea decât 11 ani. Abuzul sexual la care a fost supus de către un prieten de la vârsta de 7 ani până la 13 ani, precum și hărțuirea continuă și bătăile de la școală l-au împins către dependența de droguri și alcool încă din anii adolescenței. Traumele rezultate s-au exteriorizat în versurile de pe Hybrid Theory și Meteora, primele două albume scoase alături de Linkin Park, care au făcut din el unul dintre liderii mișcării nu metal.

Eu aveam 13 ani în anul în care Linkin Park atrăgea atenția tuturor criticilor cu Hybrid Theory. Eram o adolescentă fără prieteni, cu probleme de sănătate și cu o situație familială care nu era mereu cea mai fericită, chiar dimpotrivă. Nu am suferit niciodată de depresie – am avut marele noroc ca al meu creier să nu îmi joace și festa asta. Cu toate astea, m-am regăsit complet în versurile de pe Hybrid Theory, și, mai târziu, de pe Meteora.

Țin minte că taică-meu m-a întrebat nu o dată dacă mie chiar îmi plăceau „urletele alea”. Era prima oară în viața mea când ascultam o muzică atât de zgomotoasă și de abrazivă. Da, îmi plăceau, răspundeam mereu. Motivul principal pentru care îmi plăceau (nemărturisit) era acesta: Chester striga tot ce nu le puteam eu spune oamenilor din jurul meu. Era vocea mea atunci când nu puteam vorbi.

Cei cinci ani scurși între Meteora și Minutes to Midnight au făcut să pierd contactul cu muzica Linkin Park. O bună bucată de vreme le-am ascultat sporadic muzica, mai mult primele albume decât orice altceva. De-abia prin 2010 am reușit să ascult cap-coadă și cele mai recente, pe atunci, albume, Minutes to Midnight și A Thousand Suns. Mi-a plăcut noua melodicitate de care dădeau dovadă (nu fusesem niciodată cu adevărat o fană nu metal, Linkin Park erau o excepție) și nu am fost de acord cu fanii care regretau sunetul de pe primele lor albume. Pentru mine, reeditarea primelor două albume ar fi fost extrem de plictisitoare.

Am avut fericirea să văd Linkin Park live în vara lui 2012, fix înainte de lansarea celui de-al cincilea album, Living Things. Eram cam departe de scenă, dar nu a contat, mi s-a părut unul dintre cele mai faine concerte din viața mea, cu atât mai mult cu cât au cântat cam toate piesele pe care mi le-aș fi dorit să le aud live.

Apoi iar au trecut cumva pe plan secund. Am continuat să le urmăresc când și când activitatea, dar mai mult de la distanță, găsind totuși și piese mai recente de-ale lor care îmi plăceau. Am fost destul de surprinsă de schimbarea completă de sunet care a venit o dată cu lansarea piesei „Heavy”, dar, cum sunt și consumatoare de pop, nu mi-a picat chiar atât de prost precum fanilor mai înrăiți.

Deși nu mai eram la fel de legată de Linkin Park precum în anii adolescenței, Chester Bennington rămăsese unul dintre artiștii pe care îi admiram cel mai mult. Mi se părea extraordinar cum omul ăsta supraviețuise tuturor dependențelor, abuzurilor repetate din trecut, și unui divorț dureros de prima soție, și acum era un muzician de succes cu o familie frumoasă. Mă gândeam la el drept un exemplu de urmat. El încă se lupta cu propriii demoni.

Moartea lui Chester a avut loc de ziua de naștere a bunului său prieten, Chris Cornell (Soundgarden, Audioslave), care s-a sinucis în mai, tot prin spânzurare. Mesajele de condoleanțe din lumea muzicii s-au revărsat, discuția despre problema depresiei și a dependenței a venit iar în prim plan, Linkin Park și-au anulat turneul pe care urmau să îl susțină alături de blink-182 și au creat o pagină în memoria lui Chester, plină de mesaje postate de cunoscuți și admiratori din toată lumea, care se actualizează în timp real.

Din păcate, nu puteau lipsi și reacțiile negative; am văzut pe conturile de socializare destui oameni deveniți brusc experți în sănătate mentală, care îl caracterizau drept laș pe Chester, unii dintre ei adăugând că oricum Linkin Park era o formație “comercială”, fără mare valoare în muzică. M-au întristat, și totodată m-au iritat comentariile de genul.

Trec peste valoarea muzicală pe care o avea sau nu o avea Linkin Park. Aprecierile de genul oricum sunt subiective, și nu își au rostul din punctul meu de vedere în discutarea tragediei. Mai rău decât orice mi se pare faptul că depresia e tratată de mulți precum un fleac, o stare pe care o poți depăși dacă chiar vrei cu adevărat și ești gata să gândești pozitiv. Problema e că exact genul acesta de gândire face cel mai mult rău și descurajează oamenii bolnavi de depresie din a cere ajutor. Ni se pare absolut aberant când auzim diverse persoane declarând cu nonșalanță că te poți vindeca de cancer cu o atitudine pozitivă și cu ceai de mușețel, dar nu vedem nimic în neregulă în a susține același lucru despre depresia clinică. Și asta trebuie să se schimbe.

Am discutat cu o prietenă diagnosticată cu depresie clinică despre circumstanțele morții lui Chester, într-o încercare de a înțelege mai bine. Mi-a spus așa:

„Ai fi surprinsă, dar de cele mai multe ori nici măcar nu ai gânduri active de sinucidere. E mai degrabă ceva abstract, de genul ‘ar fi mai ușor dacă aș dispărea pur și simplu’. Sau gânduri trecătoare de genul că dacă un autobuz s-ar năpusti în viteză către tine, nu te-ai da la o parte. Depinde. Cea mai exactă descriere ar fi probabil un sentiment generalizat de amorțeală, de insensibilitate, prin care pătrund adesea sentimente intens negative, precum disperarea, tristețea, furia, lipsa de speranță… Nimic nu-ți aduce bucurie, și nu pentru că nu vrei, ci pentru că este imposibil. Nimic nu te interesează, chiar dacă încerci și ești conștient de faptul că acel lucru ar fi fost minunat pentru tine dacă ai fi fost sănătos. Lucruri neînsemnate te pot trimite într-o spirală violentă de furie și disperare. Ajungi să te automutilezi într-o încercare disperată de a simți CEVA atunci când ești într-o fază prelungită de insensibilitate și indiferență.”

Am fost curioasă să aflu cum a decurs tratamentul.

„Pentru oamenii care reușesc să găsească un medicament care funcționează bine pentru ei în doza potrivită, înțeleg că tratamentul e chiar bun,” a spus ea. „Te calmează și îți permite să simți din nou bucurie, chiar dacă cumva atenuat, ca prin sticlă aburită. Pentru mine, sincer, nu a fost grozav, dar a fost un mod de a atinge ce-mi propusesem. Eram un dezastru complet, eram incapabilă de orice, de-abia reușeam să mă ridic din pat ca să merg la toaletă. Dar aveam examene și nu voiam să iau un an de pauză de la Oxford, voiam pur și simplu să termin și să plec. Așa că am luat rețeta și, sincer, tot ce am simțit a fost… amorțeală. Eram ca un zombie. Dar a fost mai bine decât să mă simt atât de fără speranță, de tristă și complet distrusă. Faptul că nu simțeam absolut nimic mi-a permis să mă ridic din pat, să mă spăl și să încep să studiez iar. Și asta era tot ce conta la acel moment. La scurt timp după ce examenele s-au terminat, m-am oprit din a mai lua medicamente și m-am tratat combinând vizitele la psiholog cu schimbările în stilul meu de viață și în mediul meu înconjurător. Tratamentul medicamentos este bun, chiar necesar pentru mulți, dar nu a fost ceva de care eu personal să am nevoie. Depinde de la persoană la persoană, de cât de gravă e depresia, de cât de mult afectează chimia creierului, dacă are o traumă la bază sau a venit pur și simplu de nicăieri și așa mai departe.”

Prietena mea a reușit, așadar, să țină boala sub control cu ajutorul tratamentului medicamentos și al terapiei. Dar sunt mulți bolnavi care nu reușesc asta, și care pierd anual lupta cu viața. Poate că nu îi putem salva pe toți – dar merită măcar să încercăm, și un prim pas în această direcție e să îi ascultăm și să nu îi mai judecăm. Să încercăm să înțelegem. Și să tratăm problema aceasta cu seriozitatea și compasiunea cu care trebuie tratată.

Noapte bună, Chester, și îți mulțumesc din suflet că mi-ai făcut adolescența mai suportabilă. Sper că ți-ai găsit pacea. See you in the next life.


4 Comments on Chester Bennington – la final, chiar a contat

  1. Depresia e un lucru chinuitor.Stiu cum e.Am ramas cu cicatrici pe ambele maini si sunt nevoita sa le ascund.Cu toate ca nu iau nici un tratamet,incerc sa fiu puternica si sa uit problemele care le-am avut.

Lasă un comentariu

Adresa de email nu va fi publicată.


*