Deep Purple, Grimus/20.02.2014, Sala Polivalenta, Bucuresti

122 vizualizări
„Now What?!” se numește cel mai recent album Deep Purple, sub semnul căruia a avut loc și concertul care i-a adus pe vestiții rockeri la București, „Now What?!” ne rămâne și nouă să ne întrebăm, ca o concluzie a unui turneu și a unei cariere aflate, cu siguranță, în ultima lor parte.
 
Seara este deschisă de clujenii Grimus, o prezență plăcută în rock-ul mai mult sau mai puțin alternativ al ultimilor ani. Pornită ca din pușcă și atingând rapid statutul de celebritate locală, trupa se află în plin proces creativ și de cucerire a unor noi segmente de piață. Nu însă și aici. Publicul mixt primește cu sentimente la fel de amestecate recitalul de deschidere. Nimeni nu-și manifestă fățiș dezaprobarea, nimeni nu dă pe dinafară de entuziasm. Pur și simplu este greu să cânți înaintea Deep Purple și poate că aici se vede capacitatea inovatoare a unei trupe: căci Grimus cântă, fără îndoială, bine. Iar lumea din preajma scenei reacționează corespunzător – aplauze, niscai urale și o bună primire făcută coborârii solistului vocal Bogdan Mezofi în rândul spectatorilor. Dar cam atât. O indiferență benignă descrie reacția celor mai mulți dintre cei prezenți. Să nu fi huiduit înaintea unui mare nume, așteptat cu înfrigurare, este o realizare. Dar, în esență, asta nu spune mare lucru despre tine.

 
Ce am putea spune însă despre Deep Purple? În primul rând că, acum ca și cu cincisprezece ani în urmă, e una dintre trupele foarte iubite de la noi. Lucrul se vede de la primele acorduri ale intro-ului și de la reacția publicului pe tot parcursul concertului. Cuvintele lui Ian Gillan, care vorbește despre spectatori fantastici ce transmit o energie pozitivă spre scenă, depășesc astfel simplele politețuri obișnuite la asemenea concerte. În al doilea rând că pe Ian Gillan vocea îl ține din ce în ce mai puțin. Sau că între marele solist vocal din anii de glorie și cel de astăzi singurele puncte comune au rămas timbrul și tehnica. Degeaba se chinuie la „Into the Fire”, focul abia mai pâlpâie și dacă pentru un neavizat cel care fredonează pe scenă e doar un cântăreț decent care încearcă să pară mai mult decât poate, pentru cei care îi cunosc performanțele din trecut, Gillan e de-a dreptul motiv de tristețe. Dar! Spuneam ceva despre tehnică, iar pe aceasta solistul o stăpânește încă foarte bine, astfel încât reușește, cu mijloace limitate, să mai arunce o vagă strălucire, în special pe piesele noi („Vincent Price” sau „Uncommon Man”, de pildă), construite, desigur, exact pe calapodul noilor lui posibilități vocale. E totuși același tip care a cântat odată pe „In Rock” sau „Machine Head” și măcar de aceea merită să-l vezi din când în când.

 
Aș spune că problema majoră este alta: instrumentiștii străluciți aflați pe scenă par de multe ori o trupă venită să-și facă datoria, să bifeze încă o reprezentație și să-și vadă de treabă. Nu ține de date tehnice, de sunet sau de pricepere. Dar trăirea pare să fi trecut undeva, pe plan secund. Totul, de la „Strange Kind of Woman” la „The Mule”, de la momentul dedicat lui Jon Lord – „Above and Beyond” – până la versul din „Jesus Christ Superstar” inserat la sfârșitul lui „Perfect Strangers” sună uniform și fără strălucire. Din nou, un neavizat vede în fața lui niște instrumentiști foarte buni – cu mai noii recruți Steve Morse și Don Airey în prim planul virtuozității – care se joacă elegant cu compoziții extraordinare. Dar nici măcar jocul chitară-voce nu pare altceva decât un element cu locul bine definit și lipsit de orice urmă de spontaneitate. Parcă doar Roger Glover și Ian Paice mai au momente de feeling cu adevărat „purple”-ian, deși ultimul, poate plictisit, îi întrerupe la un moment dat lui Gillan un discurs dând, cu patru bețe, semnalul de început al unei noi piese.

 
…e totuși Deep Purple. Nu spun că nu merită văzut. Are momente la care nu se poate să nu-ți salte inima. Presărate ca niște aluzii. Lungi pasaje improvizate între strofele câte unei piese, progresia armonică de la sfârșitul solo-ului de pe „Child In Time” aruncată discret și eficient în mijlocul altui cântec, Steve Morse cântând alături de Gillan (și de toată sala) refrenul de la „Hush”. Și da, și „Smoke On the Water”, auzit și răs-auzit, cântat și descântat. E un semn bun că generațiile noi se îndreaptă spre această muzică și par să și-o însușească pe an ce trece. Iar un album ca „Now What?!” are toate șansele să le mențină interesul (precedentul, „Rapture of the Deep”, are chiar datele unei mici lovituri de maestru). Dar în concert e nevoie de ceva mai mult. E nevoie ca Glover, Paice, Morse, Airey și, da, Gillan, să-și regăsească entuziasmul începuturilor… sau să propună o nouă variantă de Purple „economicos”. Îmbinarea celor două e imposibilă și seamănă mult a eșec.


Comentează primul

Lasă un comentariu

Adresa de email nu va fi publicată.


*