Despre formațiile și atmosfera de la Electric Castle 2019

301 vizualizări

Electric Castle, aflat la cea de a șaptea ediție, este unul dintre cele mai ambițioase și frumoase evenimente din Europa de Est, în continuă creștere, alături de alte festivaluri precum EXIT din Serbia sau Sziget din Ungaria. Ediția din acest an a reușit să strângă numeroase genuri, de la indie, metal, dubstep, până la alternative și hip-hop, printre altele, punctul de întâlnire fiind, însă, atmosfera construită în jurul ruinelor castelului Bánffy, monument clădit în secolul al cincisprezecelea, și care a reușit, eroic, să rămână în picioare până în prezent. Astfel, Bonțida, comună cu aproximativ 3000 de locuitori, ajunge în acest an să preia asaltul unui public numeros, de aproape 50.000 de oameni pe zi.

Line-up-ul din acest an a fost cel mai curajos și cel mai bine închegat, comparativ cu celelalte șase ediții, când mai răsărea din anonimat câte un nume cunoscut. Joi i-am avut pe americanii de la Limp Bizkit, una dintre trupele etalon ale genului nu-metal, care a dominat topurile muzicale de la începuturile acestui mileniu; vineri a fost momentul grupului Florence + The Machine, cel care, într-un fel, a dus tot greul ediției cu numărul 7 pentru Electric Castle; sâmbătă și-a făcut apariția Bring Me The Horizon, formație ce a lansat de curând un album mai curajos, cu tentă comercială, iar duminică ediția a fost închisă de 30 Seconds To Mars, proiect aflat sub patronajul imaginii actorului Jared Leto. Pe lângă cei patru headlineri au mai fost prezente diferite proiecte, de care vom povesti în cele ce urmează. Vom puncta de asemenea diversele aspecte care ne-au impresionat în ediția aceasta, deoarece festivalul în sine este o poveste ce merită împărtășită.

Sperând că ajungem la o oră rezonabilă, la fel ca toată lumea, am întârziat din păcate la concertul celor de la Am Fost La Munte și Mi-a Plăcut, așa că primul nume pe care am reușit să îl vedem cap-coadă este Mono, la scena a doua, numită Hangar. Japonezii sunt o prezență aparte în peisajul muzical asiatic, iar concertul lor a confirmat că post-rock-ul poate în continuare să livreze un spectacol pe cinste, atâta timp cât este asamblat pe un sunet impecabil. Pe scurt, formația a transmis prin muzica sa antiteza dintre bucurie și tristețe, între speranță și decepție. În concret, am ascultat mare parte din ultimul album Mono, „Nowhere, Now Here”, inclusiv piesa „Breathe”, unde basista Tamaki Kunishi a debutat cu vocea, dar și alte melodii pe lângă, precum „Sorrow” sau „God Bless”. Nu au lipsit nici „Ashes in the Snow” și „Death In Rebirth”, două piese care reliefează forța instrumentală a compozițiilor mai vechi, mult mai reci și întunecate.

Următoarea destinație a fost scena principală pentru a vedea ultima parte din recitalul celor de la Chvurches, o trupă tânără din Marea Britanie. Din puținele minute pe care le-am prins, întrucât mare parte din show-ul lor s-a intersectat cu Mono, am observat că formația a transmis o energie aparte prin compozițiile simple, construite în jurul vocii solistei Lauren Mayberry. Nefiind un cunoscător nici al genului pe care l-au abordat, și nici al pieselor pe care le-am prins live, nu pot oferi mai multe detalii.

După ce atmosfera s-a mai calmat, mai ales după trecerea unei ploi scurte care părea la început destul de amenințătoare, am încercat să ne apropiem cât mai mult de scena unde urmau să cânte cei de la Limp Bizkit. Surprinzător, lumea era deja adunată și aștepta cu mult entuziasm concertul. Oricât de iubit sau nu ar fi Fred Durst și compania, observ că există încă un public nostalgic după piesele lor, care făceau furori la începutul anilor 2000. Acest sentiment nu a apus, iar trupa profită la maximum de acest lucru, întrucât mare parte din setlistul de la Electric este compus din piese extrase de pe albumul „Chocolate Starfish and the Hot Dog Flavored Water”. Concertul începe cu un scurt freestyle, urmat apoi de melodia „Hot Dog”. În mod ciudat, instrumentele și vocea nu sunt aliniate cum trebuie, din cauza unui sunet setat destul de încet, dar care, treptat, pare că este îndreptat. Ascultăm piese precum „My Generation”, „Rollin’ (Air Raid Vehicle)” sau „Nookie”. Avem parte și de cover-uri, precum „Faith” a lui George Michael sau „Smells Like Teen Spirit” de la Nirvana. Per ansamblu, nu pot să laud deloc Limp Bizkit pentru tehnicitate și coerență în compoziții, dar pot să îi laud pentru un show cât de cât energic. Spun cât de cât pentru că au existat și minusuri: primul se pare că a fost sunetul, întrucât, deși în față, unde am stat și noi s-a auzit destul de bine, în spate a fost un total eșec, deoarece nu s-a auzit aproape deloc; la piesa „Full Nelson”, acel fan care a urcat pe scenă ca să îl acompanieze la voce pe Durst a eșuat lamentabil, iar momentul a devenit tragi-comic și nu în ultimul rând, cover-ul după „An Occasional Man” „prestat” de chitaristul Wes Borland nu a avut nicio legătură cu tot spectacolul americanilor.

Deși am sperat ca vineri să prind concertele The Mono Jacks și Moonlight Breakfast de la Hangar, problemele logistice de transport ne-au îngreunat situația (voi vorbi despre ele pe larg, mai jos). Cu chiu, cu vai, prindem show-ul englezilor de la The Vaccines. Cu un stil profund influențat de compozițiile Ramones, știm într-un oarecare mod la ce să ne așteptăm: o oră de indie-pop cu riff-uri simple, pe alocuri melodioase, oferite de o formație care arată cum nu se poate mai britanic. Spectatori sunt destui, așa că show-ul decurge conform planului.

Rămânem la scena principală pentru a vedea Florence + The Machine, proiectul solistei britanice Florence Welch, care a devenit la scurt timp după lansarea albumului „Lungs” unul dintre cele mai importante nume din scena indie. Deși nu am fost un fan înrăit al trupei, show-ul m-a lăsat pur și simplu fără cuvinte, poate și pentru că nu am avut mari așteptări. Concertul a fost artă pură, plin de emoție copleșitoare, grație solistei care și-a așternut viziunea asupra iubirii prin piese în mare parte extrase de pe ultimul album „High As Hope”. Florence, îmbrăcată într-o rochie transparentă de culoarea lavandei, a fost zâna armoniilor pentru aproape o oră, în mijlocul întunericului care s-a lăsat peste Bonțida. Puterea din vocea ei a cuprins tot publicul, care a nimerit fix în centrul unei hipnoze. În ciuda puternicei voci, Florence rămâne destul de emotivă atunci când se adresează spectatorilor, de parcă ar fi o altă persoană. Ne lăsăm purtați în continuare de vraja desenată pe ritmurile pieselor „Hunger”, „Patricia”, (melodie închinată solistei Patti Smith, „Dog Days Are Over” și „Cosmic Love”. Un alt moment magic este cursa solistei printre culoarele din fața scenei pentru a vedea mai de aproape oamenii care s-au luptat pentru locurile din față. Curg lacrimi, publicul este în extaz. După un bis cerut insistent, trupa continuă să facă senzație, iar notele ultimei piese, „Shake It Out” rămân adânc impregnate în mintea spectatorilor. Pentru mai bine de o oră uităm de griji, iar la final ne întoarcem, din păcate, la realitate.

A treia zi ne revenim din vraja concertului Florence și avem parte de un line-up mult mai dur, format în mare parte din trupe de metalcore. Primii sunt clujenii de la For The Wicked, care au abordat relativ recent noi influențe din muzica trap. Hangarul este plin, iar sunetul dârdâie pe alocuri. Riff-urile dure, mișcarea scenică permanentă și nebunia din fața scenei sunt elementele ce construiesc un recital reușit.

Urmează formația britanică While She Sleeps, fără solistul solistul Loz Taylor, care a fost nevoit la începutul acestei veri, din motive personale, să părăsească echipa, el fiind înlocuit de Scott Kennedy, solistul trupei Bleed From Within. În ciuda acestei lipse importante, artistul înlocuit cu succes această lacună și s-a integrat ușor în atmosferă. Față de ultima aventură a trupei din România de acum trei ani, setlistul este format în mare parte din piese de pe ultimul album, „So What?”, un material care e mult mai melodic față de precedentele, dar care continuă să povestească de păcatele societății contemporane. Furia din compoziții este expusă și live, iar sunetul impecabil cuprinde publicul într-un dans dezlănțuit, probabil și cel mai dur pe care l-am văzut până acum la Electric. Crowdsurfing-ul devine pe parcurs un manifest normal, iar publicul cântă refrenele de pe „The Guilty Party”, „Haunt Me” sau „Four Walls”. Punctul culminant este atins spre final, atunci când trupa cântă o mică parte din piesa „One Step Closer” a americanilor de la Linkin Park, pe care o închină solistului Chester Bennington, întrucât au trecut doi ani de la moartea sa tragică. Nebunia îi surprinde și pe membrii trupei, iar reacțiile organice ale spectatorilor demonstrează că While She Sleeps este un nume bine primit la noi în țară.

Bring Me The Horizon a revenit pe scena de la Electric Castle, după o pauză de trei ani. După lansarea albumului „amo”, mult mai comercial și mai apropiat de muzica pop, și show-ul live al formației a devenit mult mai accesibil, datorită imaginilor proiectate și a dansatoarelor care acompaniază trupa. Totodată, solistul Oliver Sykes este mult mai activ față de prestația de acum trei ani, care a fost aproape ștearsă datorită răcelii care îi afectase grav vocea. De altfel, concertul din această ediție este mult mai bine executat față de cel precedent, iar noua abordare stilistică prinde la public. Piese precum „mother tongue” sau „nihilist blues” combină perfect muzica electronică cu cea metal, însă nici vechile influențe nu sunt uitate în piese precum „MANTRA” sau „Wonderful Life”. Vocea lui Oliver sună bine, devine pe alocuri aproape teatrală și de multe ori este salvată de vocea clăparului Jordan Fish, la fel ca în melodiile din studio. Nu sunt uitate nici albumele „Sempiternal” și „That’s The Spirit”, iar probabil cel mai surprinzător moment a avut loc la piesa „Antivist”, atunci când un fan a fost invitat pe scenă să cânte împreună cu Oliver. Tânărul, puțin emoționat, s-a descurcat excelent, mult mai bine decât fanul care a urcat pe scenă cu Limp Bizkit.

Duminică reușim să vedem formația canadiană Metric, în fruntea căreia se află carismatica Emily Haines. Trupa nu a realizat nici un compromis de la indie-rock-ul direct și sincer, chiar dacă și-a susținut spectacolul în fața unui public care aștepta cu nerăbdare headlinerul serii. După câteva piese, lumea a început să se strângă în fața scenei, atrasă de prestația scenică și puterea vocală a lui Emily. Rock’n’Roll-ul a demonstrat din nou că are puteri magice și că poate aduce un public, fie el cât de mic, în delir.

Momentul cel mai așteptat al serii a fost, desigur, prestația americanilor de la 30 Seconds To Mars. Pentru a doua oară în România, actorul Jared Leto, câștigător al premiului Oscar în anul 2014, a venit acompaniat de fratele său, bateristul Shannon Leto (care ratase concertul din țara noastră datorită faptului că era la acel moment arestat). În ciuda acestui duo, alături de încă un live member, show-ului i-a lipsit o notă de autenticitate, simțindu-se în anumite momente foarte fals și lipsit de emoție. Totuși, pe lângă faptul că tehnologia a fost folosită masiv, în special în privința părților de chitară, recitalul a fost acoperit de un sound de calitate excepțională. Deși uneori ne-am simțit de parcă ne-am uita la un film, Jared Leto a cântat foarte bine și a devenit, într-un fel, dirijor pentru public. Setlistul este compus în mare parte din piese extrase de pe albumul „America”, unul care nu mi s-a părut deloc prea reușit. În schimb, mi-a plăcut enorm prestația solo a lui Shannon pe piesa „Remedy”, urmată de varianta acustică a piesei „Alibi” a lui Jared, care s-a poziționat în fața sunetistului, spre surprinderea publicului. Totodată, Jared mărturisește că este uimit de reacția auditorului din fața sa și laudă festivalul Electric Castle pentru munca depusă. Chiar afirmă că își dorește să se întoarcă curând în România. Pentru ca show-ul să fie complet, Jared a fluturat steagul României, a cântat hit-ul „The Kill”, și a invitat la final mai mulți fani pe scenă.

Pe lângă trupele pe care le-am expus mai sus, am mai reușit să vedem proiecte precum Cardinal, Kronos Quartet, Maru, Subcarpați, Șuie Paparude, Sigma, Zeds Dead și Lucky Chops, de multe ori tangențial.

Și că tot veni vorba de tangențial, vom povesti în continuare puțin și despre festival în sine. Și începem cu cea mai mare problemă care a lovit din plin ediția din acest an: transportul. În mare parte, pentru că am stat în Cluj-Napoca, am fost nevoiți să folosim mijloacele de transport puse la dispoziție de organizatori. Biletele puteau fi achiziționate și online, dar și de la casele de la Parcarea Sălii Polivalente și Iulius Mall din Cluj. În fine, deși ni le-am achiziționat din timp online, ne-am lovit de problema duratei de a ajunge la festival. În mod normal, drumul până la Bonțida din alte ediții dura aproximativ o oră, însă în acest an a fost mult mai rău. Joi au existat cozi destul de mari, dar transportul a mers relativ bine. Vineri a fost însă haos, deși am plecat la o oră rezonabilă. Trei ore jumătate ne-a costat convergența anumitor factori fatali pentru parcurgerea unui drum de aproape 35 de kilometri. Coada de la Polivalentă se întindea pe aproximativ un kilometru, autobuzele nu apăreau, căldura și oboseala au extenuat pe toată lumea. Situația s-a repetat și la plecare. Astfel, deși riscăm să devenim destul de subiectivi, considerăm că, desigur, problema putea fi atenuată dacă cel puțin, autoritățile județene ar fi reparat drumul comunal secundar care face legătura cu Bonțida, și care e folosit exclusiv de autobuze. Mi se pare o pură bătaie de joc venită din partea instituțiilor avizate, ca în trei ani, dacă nu mă înșel, de când acel drum este folosit și este imperios necesar pentru festival, dar și pentru locuitorii comunei, să nu fie asfaltat măcar. Deși PR-ul unor politicieni din județul Cluj merge brici, astfel încât totul pare perfect pe aceste meleaguri, realitatea este cu totul alta. Organizatorilor le reproșez faptul că ar fi trebuit să contracteze cu o firmă mult mai serioasă de transport, care să le ofere mult mai multe autocare, mai ales că publicul a fost nevoit să folosească în special autobuzele. Și să se asigure că aerul condiționat este funcțional, căci în multe cazuri, acesta lipsea.

Atmosfera festivalului rămâne axis mundi-ul, fiind în continuare construită în jurul castelului Banffy, care de la an la an arată din ce în ce mai bine. Expoziția New Media Castle, alături de suplimentarea spațiilor de recreere, spațiul rezervat magazinului Lidl sau roata din centrul spațiului de festival sunt doar câteva dintre cele mai reușite elemente care au contribuit la bunul mers al evenimentului (și da, prețurile la băuturile servite în incinta festivalului au fost destul de piperate).

În final, plec de la această ediție Electric Castle cu două lucruri care, într-un oarecare mod, m-au distrus în interior: primul, rămâne concertul Florence + The Machine, care a fost pur și simplu sublim (din păcate, eclipsat inechitabil de acel moment din timpul concertului Tommy Cash). Al doilea este serviciul oferit de EC pentru persoanele cu deficiențe de auz, prin interpretarea live a pieselor în limbajul specific, condus de Amber Galloway și echipa sa. Zâmbetele celor care au fost ajutați în dreapta scenei principale au fost pentru mine cel puțin cumplite, pentru că am realizat, pentru un moment, greutatea prin care trec anumiți oameni de a nu se bucura de magia unui concert live, indiferent de genul muzical prestat. Pentru asta, Electric Castle, mă înclin!

Foto: Andreea Avram


Comentează primul

Lasă un comentariu

Adresa de email nu va fi publicată.


*