Florin Silviu Ursulescu, la despărţire

655 vizualizări

„Te invit la modesta mea petrecere…” Aşa începeau mesajele pe care le primeam în ultimii ani de la Florin Silviu Ursulescu în preajma datei de 1 octombrie şi, uneori, de Florii. De câţiva ani, se retrăsese din vâltoarea presei muzicale autohtone, deşi mai apărea la câte o emisiune sau în paginile unei publicaţii. Iar cartea de amintiri – prea scurtă, după cum însuşi mărturisea – se dovedeşte acum a-i fi fost testament.

Nu mă văd aşternând o biografie amănunţită. Se vor găsi şi din acestea destule, iar cei cu adevărat interesaţi pot citi cartea sus-amintită, scrisă ca un dialog cu Doru „Rocker” Ionescu şi apărută la Casa de Pariuri Literare. Pentru mine, FSU a reprezentat continuitatea iubirii pentru rock – şi pentru muzică în general – în răsfirata şi dezbinata lume românească. Când am deschis ochii spre lume, bazele erau puse. Aşteptam cu nerăbdare să fac interviuri cu Anathema, Tiamat sau Sepultura, să scriu despre Celelalte Cuvinte sau Tectonic, dar păşeam pe un pământ stabil. Înaintea mea o făcuseră – cu mult mai mult har şi de la începuturile acestui fenomen cultural – alţii, care încă o făceau. Pentru că în calitatea mea de muzicant aspirant, jurnaliştii din garda veche – FSU, Nelu Stratone, Alex Revenco, apoi Doru Ionescu şi atâţia alţii – m-au însoţit, am beneficiat de urechea lor, de promovare, de sfaturi şi de istoria pe care ne-o desfăşurau sub ochi şi din care ne ofereau şansa de a face parte. Cum am spus, FSU se retrăsese în ultimii ani din tumult. Se întorsese la rădăcinile pe care nu le părăsise niciodată şi savura, alături de prieteni uneori, un Dylan, niscai Stones sau nişte Suzi Quatro.


Eu l-am cunoscut cu look-ul din ultima jumătate de veac, de aceea imaginea cu părul lung şi mustaţă – pe vremea când asemenea „accesorii” erau un risc asumat – nu-mi este familiară. Nu avea nimic din alura unui rock-star, adoptată, cum ştim, şi de mulţi cronicari ai genului. Rămăsese modest, ştia să lase locul altora atunci când îi simţea mai pregătiţi pe un anumit subiect, povestea ore în şir dacă-l rugai, se simţea bine între prieteni, dar nu era vreun petrecăreţ „de cursă lungă”. Imaginea aniversărilor lui îmi va rămâne, cred, cel mai pregnant întipărită în amintire: în Club A sau Preoteasa, cu prieteni dintre care nu lipsea aproape niciodată Mircea Florian, cu un scurt recital al lui Bebe Astur şi plecarea, punctuală, în jurul orei 21.30, când venea să-l ia fiica dumnealui, în timp ce noi mai zăboveam la o bere. FSU mi-a fost vecin de cartier nouă ani. Am vorbit despre dragostea lui pentru mediul urban, despre prăjitura Linzer care tare mult îi plăcea şi despre cum auzise şi rămăsese impresionat de Dordeduh. Îmi va fi dor de el. Şi privind la dezbinările noastre de zi cu zi, la infatuarea noastră şi la scrisul nostru, nu de puţine ori deopotrivă meschin şi agramat, mă voi consola cu gândul că au existat şi oameni care pot redeveni – de vom prinde vremuri mai bune – călăuze în scrisul rock din România. Dumnezeu să-l ierte!


Comentează primul

Lasă un comentariu

Adresa de email nu va fi publicată.


*