Funk Rock Hotel 10/ 08.03.2014, Club Colectiv, Bucuresti

161 vizualizări

Autor: Raluca Bicu

Ma distrasem de minune la ultimul Funk Rock Hotel, asa ca atunci cand s-a anuntat editia a zecea, nu am stat mult pe ganduri daca sa merg sau nu, mai ales ca in line-up se anuntasera revelatiile anului trecut, Velosonics si Moebius, plus Hot Casandra, pe care i-am urmarit de la debut pana in zilele noastre si care imi sunt foarte dragi. In afara de cei mentionati, pe afis mai apareau The Speakers (despre care chiar nu stiam nimic) si formatia britanica Republica, cunoscuta, de mine cel putin, pentru piesa “Ready to Go”.

Cum pe pagina oficiala a evenimentului se anuntase ca se incepe devreme, lumea fiind indemnata sa ajunga la timp, m-am prezentat la ora noua seara in Colectiv. Spre surpriza mea, era pustiu, prin preajma nefiind decat membrii formatiilor si oamenii din staff, iar pe scena baietii de la Velosonics tocmai faceau soundcheck-ul. Bine, mi-am zis eu initial, cu siguranta mai e inca vreme sa vina lume. Si intr-adevar, a mai sosit lume pana sa inceapa concertul propriu-zis, insa numarul a ramas, per total, sub ce m-as fi asteptat pentru un eveniment de genul asta.

Prima trupa de pe afis a fost chiar Velosonics, care au avut o prestatie curata, fara probleme de sound (cel putin nimic care sa iasa in evidenta la modul neplacut). Mi-a placut tare mult o piesa noua de-a lor, care se numea, daca am retinut bine, “Phone”, si care avea un acord de chitara care imita tonul de telefon. In plus, marturisesc ca m-au surprins cu ultima piesa, care era in limba romana – si zic “surprins” pentru ca ii asociam deja strict cu limba engleza, imboldita cumva si de faptul ca mai toti oamenii din domeniu ii compara cu trupele din Marea Britanie. Avand in vedere ca cele mai multe (daca nu chiar toate) formatiile cu public numeros de la noi canta in romana, probabil ca ar fi o miscare inspirata daca piesa in romana ar fi lansata la un moment dat ca single.

Au urmat Moebius, pe care ii vazusem si cu doua seri inainte cantand in deschidere la Robin and the Backstabbers, in Control. Contrastul intre cele doua concerte a fost evident. Nu vreau sa spun ca s-ar fi descurcat mai rau decat atunci din punct de vedere al interpretarii, nici vorba de asa ceva, insa e o mare diferenta intre a canta in fata unei sali pline, cu un public care e cu mainile pe sus si aplauda sincer dupa fiecare piesa, respectiv a canta in fata unor oameni care, desi destul de receptivi, nu prea au cum sa te faca sa uiti de faptul ca sala de concert e cam pe trei sferturi goala. Formatia s-a prezentat bine, nu am avut ce le reprosa, insa in contextul de care v-am vorbit, era cam dificil sa iasa un concert despre care sa pot spune cu mana pe inima ca a fost absolut exceptional.

Urmatorii pe lista, The Speakers, m-au cam lasat rece. Nu-i vorba, la atitudine castiga destul de multe puncte din partea mea: vocalul s-a agitat, s-a plimbat pe scena, a incercat sa faca lumea sa aplaude cu el, ba mai aveau si o fata la chitara bas, ceea ce mi s-a parut demential (am o slabiciune aparte pentru trupele care au in componenta cel putin o fata care canta la altceva decat la voce). Doar ca, din pacate, niciuna dintre piese nu mi-a atras atentia in mod deosebit. Le-as fi acordat circumstante atenuante daca nu as fi vazut formatii care activeaza de mai putin timp decat ei si care au deja un stil bine conturat. Asa, pentru mine cel putin, raman doar o trupa care merge ascultata la evenimente live.

Urmatoarea formatie a fost Hot Casandra, proiectul bucurestean mutat la Londra pe care am avut placerea sa il vad crescand frumos in toti anii acestia de la un side-project al lui Paul Ballo la o trupa in toata regula, cu ambitii mari. In timpul concertului lor, parca s-a mai inviorat lumea cat de cat. Dintre piesele mai vechi s-au auzit numai “Larissa” si “Birds and Boys”, restul fiind ori melodii de pe noul lor EP, ori piese noi neaparute inca pe vreun material. Momentele mele preferate au fost interpretarile pieselor “Operatic Female Having a Crack” (care in continuare mi se pare unul dintre cele mai misto titluri de cantece pe care le-am auzit vreodata) si “Getaway Heart”. Elena si Paul fac o echipa foarte buna pe scena, canta cu placere, sunt degajati si increzatori in ei si asta se vede. Mi-as fi dorit ceva mai multi oameni in public, dar nu a fost sa fie.

De departe, cel mai reusit moment al evenimentului a fost concertul Republica. Initial am stat jos cand au intrat ei in scena, pentru ca ma ajunsese oboseala din urma, dar la un moment dat m-am ridicat, impinsa pur si simplu in picioare de energia impresionanta a lui Saffron, solista trupei, care m-a facut aproape sa imi fie jena ca statusem pe scaun. Mi-a placut mult si de Tim Dorney, care avea un tricou pe care scria “God, forgive me for my synths”. Setul s-a desfasurat fara incidente majore (nu pun la socoteala problemele de sunet de la inceput, pentru ca s-a trecut destul de repede peste ele), iar lumea a fost rapid cucerita de britanici. Am vazut oameni dansand de mama focului (ba unii cantau chiar si versurile), iar atmosfera generala a fost atat de buna incat s-a cerut chiar si bis, ocazie pentru Republica sa mai interpreteze o data cel mai cunoscut cantec al lor, “Ready to Go”.

Si asa s-a pus punct editiei a zecea de Funk Rock Hotel. Una peste alta, a fost un eveniment bun din punct de vedere al trupelor implicate, insa care, din pacate, nu a reusit sa atraga prea multa lume. Sper la mai bine pentru data viitoare.

Mai multe despre Raluca AICI.


Comentează primul

Lasă un comentariu

Adresa de email nu va fi publicată.


*