Intre rock si politica: Remus Cernea (Partea 1 si 2)

Michael Locher - Vorph - Samael - Remus Cernea
401 vizualizări
Atentie: În interviul ce urmează, realizat „dintr-o răsuflare”, dar publicat în mai multe părţi din cauza dimensiunii, se vorbeşte mult – foarte mult! – despre politică. Şi e firesc să fie aşa: probabil că Remus Cernea nu e singurul iubitor de rock care face politică, dar e cu siguranţă cel mai vizibil (ca rocker).

Publicarea acestei convorbiri nu urmăreşte, sub nicio formă, să se constituie într-o campanie în favoarea lui Remus Cernea sau a altui om politic, a unui partid sau a unei ideologii – şi nici împotriva lor. Este o discuţie liberă cu un om în care cele două pasiuni se îmbină. Orice alt om politic, indiferent de coloratură, care are afinităţi cu muzica rock, este binevenit în paginile site-ului Maximum Rock.

Bună seara, Remus Cernea.
Bună seara.

Cu prima întrebare aş vrea să creez un cadru discuţiei noastre. Îmi amintesc de o convorbire a lui Alexandru Paleologu cu cineva care-i lua un interviu, în care el îşi amintea de perioada maturizării lui politice, dar şi personale. Spunea că în interbelic era o scenă care se repeta, practic, în fiecare săptămână: la aceeaşi masă dintr-un local – să zicem, Capşa – stăteau un tânăr liberal, un simpatizant al comuniştilor şi un apropiat al lui Corneliu Zelea Codreanu. Deşi de-a lungul serii se mai înţepau, mai lansau câte o ironie, poate uneori ridicau şi tonul, discuţia se păstra tot timpul într-un cadru civilizat şi mai mult decât civilizat: respectivii rămâneau prieteni, dincolo de diferenţele ideologice. Crezi că aşa ceva mai e posibil în România anilor 2000?
Cred că e posibil mai ales în barurile rock, unde la masă stau un fan Metallica, alături de unul Megadeth şi unul, să spunem, Iron Maiden sau Dimmu Borgir ca să fie o discrepanţă. Glumesc. Cred foarte mult într-un dialog civilizat şi militez pentru asta. E adevărat că mi s-a întâmplat de foarte multe ori să mă confrunt cu reacţii violente, cu atacuri la persoană, insulte, calomnii. Şi există politicieni care recurg la astfel de atacuri la persoană, care au o atitudine agresivă şi care nu au deprins şcoala dialogului. Dar cred că e de dorit să rămânem în zona confruntării de idei şi nu a stigmatizării, a distrugerii persoanei cu care discutăm. Sunt politicieni pe care îi respect sau persoane care au alte opinii decât mine, dar cu care aş putea să spun că mă consider prieten. Oricum eu nu consider pe nimeni că este duşmanul meu şi nu mă raportez la nimeni ca fiind duşman. Da, putem avea opinii diferite, putem avea chiar confruntări de idei, putem avea confruntări de valori, dar asta face parte din procesul democratic. Or, cred că dacă acceptăm premisa de bază a democraţiei – „suntem diferiţi, avem opinii diferite” – dar ne respectăm legitimitatea fiecăruia de a vorbi… Şi tu ai legitimitatea să-ţi prezinţi un punct de vedere, şi eu o am în egală măsură, şi alţii o au în egală măsură. Nu suntem în dictatură unde există o singură opinie aşa-zis adevărată şi restul sunt reprimate, trimise la Canal, în puşcării şi aşa mai departe. Încercăm să construim o democraţie, iar una dintre premisele de bază ale democraţiei este aceea de a respecta şi opinia altuia şi de a încerca să te confrunţi în spaţiul ideilor, nu în zona asta toxică pentru democraţie a atacurilor la persoană.
Aaron Stainthorpe - Remus Cernea 1Foto: Remus Cernea si Aaron Stainthorpe de la My Dying Bride

Este şi părerea mea şi nu întâmplător ţi-am pus această întrebare, pentru că aş vrea, într-un fel – ţinând cont de faptul că opiniile tale sunt destul de cunoscute, iar eu, pe de altă parte, sunt creştin şi cu convingeri mai de dreapta, conservatoare – chiar să demonstrăm în timpul acestei discuţii această posibilitate de a păstra un dialog civilizat şi amical, în ciuda diferenţelor.

Rock-ul e de stânga sau de dreapta?
Nici una, nici alta…
Rock-ul e transideologic. Vezi, asta ne uneşte. Ne uneşte rock-ul, ne uneşte muzica de calitate şi cel puţin această acceptare a faptului că putem avea opinii diferite, dar putem fi prieteni. Şi s-ar putea să avem surpriza ca uneori să avem aceleaşi opinii pe diverse teme. Nu este exclus.

Ai anticipat oarecum următoarea mea întrebare. În ultima vreme în România s-a întâmplat un lucru ciudat. Oameni de convingeri total diferite, aş spune chiar radical opuse – activişti pentru căsătoriile între homosexuali pe de o parte şi membri ai asociaţiei Pro Vita pe de altă parte – au mers, săptămâni la rând, să demonstreze cu un scop comun. Sigur, alături de grupurile lor, cu nuanţe proprii, dar au mers să acţioneze cu un scop comun. Ai înţeles, evident, că mă refer la…
Sigur, la gazele de şist, Roşia Montană…

…la Roşia Montană în special. Ce crezi că i-a unit pe aceşti oameni, care altfel nu sunt deloc de aceeaşi parte a baricadei?
Ăsta este farmecul şi forţa democraţiei. Pentru că lucrurile sunt împletite într-o democraţie. Putem fi pe poziţii diferite în anumite chestiuni, dar putem avea aceleaşi opinii, putem împărtăşi aceleaşi cauze, aceleaşi valori, cu privire la alte subiecte. Şi asta se întâmplă în democraţie. Este celebră acea istorie cu un german din perioada anilor ’30, care spune: „La început, naziştii i-au închis pe comunişti, după care i-au închis pe catolici sau pe protestanţi, după care i-au închis pe evrei, după care pe nu ştiu cine, şi eu n-am protestat. Nici când i-au închis pe comunişti, nici când i-au închis pe evrei, pe catolici, pe homosexuali, pe opozanţii politici… N-am protestat şi după aceea am văzut că am rămas singur şi când au venit şi după mine să mă închidă sau să mă omoare, n-a mai fost nimeni care să-mi ia apărarea”. Aşadar, în ciuda unor diferenţe de opinie, există sau ar trebui să existe un liant comun şi de valori, şi de premise democratice. Am vorbit mai devreme despre premisa respectului faţă de opinia diferită. De asemenea, putem fi creştini, liber cugetători, atei, gay friendly sau homofobi – pot fi extreme pe diverse teme, dar în acelaşi timp să apară o decizie guvernamentală foarte gravă, care să ameninţe temeiurile democraţiei, fundamentele democraţiei, sau să ameninţe o zonă din România de o rară frumuseţe, cum este Roşia Montană, unde guvernul a forţat de două ori, prin două legi diferite – legea privind Roşia Montană şi Legea Minelor – demararea acestui proiect cu potenţial impact devastator asupra mediului în Roşia Montană, iar, în cazul unui accident, dezastrul poate fi transnaţional, cum am avut acel accident la Baia Mare în anul 2000, cu patru ţări afectate ca urmare a viiturii de cianură din Tisa şi Dunăre…Aşadar, pot exista astfel de situaţii când lăsăm la o parte divergenţele, diferenţele de opinie pe diverse alte teme şi ne reunim într-o cauză comună care transcende aceste diferenţe. A, pot urma, desigur, dezbateri în care să discutăm şi ce ne separă. Dar în democraţie este extraordinar că oamenii se pot solidariza, cel puţin în anumite momente, când sunt puse în joc fie fundamentele democraţiei, fie cauze care depăşesc opţiunile politice sau alte chestiuni, care ţin de perspectiva asupra lumii sau alte opţiuni în privinţa democraţiei, a drepturilor omului şi aşa mai departe. Şi aş mai adăuga un lucru: ce am văzut, aceste mii şi zeci de mii de oameni care au ieşit în stradă în Bucureşti, în atâtea alte oraşe – chiar am foarte multe fotografii cu proteste făcute în faţa ambasadelor României de peste tot din lume sau în diverse locuri, la Turnul Eiffel sau în alte locuri care au o simbolistică sau sunt faimoase – este ceva asemănător cu ce se întâmplă şi la concertele rock. Dacă-i întrebi pe oamenii de acolo, „tu cu cine votezi?” sau „ce opinie ai?” în diverse chestiuni, e posibil să întâlneşti o diversitate foarte mare de opţiuni. Şi totuşi, ceva îi uneşte. O trupă, un concert, un festival de muzică, ceva îi uneşte. Cam aşa funcţionează şi democraţia. Oameni cu opţiuni diferite în alte privinţe vin, îşi pun tricouri cu trupe, îşi pun gecile de piele sau alte elemente specifice rock-ului şi vin împreună să se bucure de un moment extraordinar urmărind un concert. Cam aşa e şi cu valorile. Aşa cum oamenii se adună pentru o trupă valoroasă, aşa se adună uneori în stradă pentru o cauză importantă.

Aş vrea să ştiu cum te-ai simţit din următoarea perspectivă: clar, ceea ce-i unea pe oamenii respectivi era protestul împotriva jafului – cred că eşti de-acord să-i spunem jaf – pe care urmăreşte să-l facă RMGC la Roşia Montană. Pe de altă parte, un alt numitor comun era un protest generalizat împotriva clasei politice. Cum te-ai simţit tu acolo, pe de o parte susţinând o veche idee a ta, dar ca reprezentant – într-un fel sau altul – al clasei politice, de când cu ultimele alegeri şi de când ai ajuns şi în „partea cealaltă”. S-a simţit acest lucru? E un fel de contradicţie, un fel de paradox…
Eu fac politică din revoltă. Din revoltă faţă de ce am văzut în politică în ultimii douăzeci şi ceva de ani. De-aia am intrat în politică. Mi-am dat seama câţiva ani la rând că nu am cu cine să votez. Mi-am dat seama că nu găsesc politicieni care să mă reprezinte. Mi-am dat seama că asist an de an la abuzuri peste abuzuri din partea partidelor de diferite orientări sau care-şi clamează diferite orientări, pentru că de multe ori acţionează cam la fel, aşa că e foarte greu să mai spui cât de liberali sunt liberalii, cât de social-democraţi social-democraţii, cât de creştin-democraţi au fost creştin-democraţii când au guvernat, în anii ’96-2000. Pentru că foarte multe decizii seamănă şi asta i-a dus pe foarte mulţi cetăţeni români la exasperare. De aceea foarte mulţi nici nu se prezintă la vot. 50-60% dintre români nu votează. De ce? Nu votează nu pentru că nu ar fi interesaţi…

…ci pentru că opţiunile lor nu sunt reprezentate.
Da. Nu pentru că ar întoarce spatele democraţiei. Bine, unii poate chiar sunt dezinteresaţi, dar nu cred că procentul acestora este majoritar. Cred că pentru foarte mulţi cetăţeni români, ideea de a nu merge la vot este însoţită de un dezgust, de o dezamăgire faţă de cea mai mare parte a politicienilor, ca să nu generalizez. Mai ales că, iată, în anii ’90 oamenii au ieşit la vot în număr foarte mare. În ’90, ’92, ’96, cred că procentajul de oameni care venea la vot era de 60, 70, 80, poate şi mai mult la sută. Dar au urmat dezamăgirile. Au urmat guvernări peste guvernări, cam de toate orientările politice, care au adus dezamăgire, care au adâncit sărăcia în România, care au făcut ca perspectivele de dezvoltare şi speranţele de la începutul anilor ’90 să se spulbere. Or, după această încredere, însoţită uneori de sentimente foarte puternice, cu care au fost creditaţi politicienii în anii ’90 au urmat dezamăgirile tot mai crunte, culminând cu reducerea semnificativă a numărului persoanelor care merg la vot din anii 2000 şi încoace, după 2009. De aceea am intrat în politică. Pentru că, pe de o parte, sunt interesat de mersul lucrurilor în societate. Sunt numeroase decizii politice care m-au revoltat. Şi am această experienţă, am organizat aproape treizeci de proteste de stradă, pe diferite teme – de mediu, de drepturile omului – înainte să fac politică. Însă mi-am dat seama că de pe poziţiile societăţii civile există nişte limite. Şi nişte blocaje. Şi întotdeauna deciziile sunt luate tot de către politicieni. Am avut şi experienţa de a încerca să fac lobby în Parlament. Am mers în Parlament şi am dialogat cu deputaţi şi senatori de la mai toate grupurile politice, încercând să explic: „Iată, legea asta nu-i bună, ar trebui să nu fie votată, perntru că…” Şi încercam să dau argumente. Şi mi se spunea: „Bravo, e nevoie de tineri ca voi care să vină cu idei, aveţi dreptate, într-adevăr legea asta-i proastă”. Şi votul era unanim tot în favoarea legii, adică tot contrar a ceea ce am explicat şi a ceea ce mi s-a promis. Or, având toate aceste experienţe, pe parcursul mai multor ani, mi-am dat seama că ori aleg să plec din România, ori aleg să mă resemnez, ori încerc să intru eu în politică şi să fac atât cât pot de mult în politică. Şi m-am decis, în 2009. Atunci am candidat la prezidenţiale şi de atunci încerc să fac politică, încerc să promovez nişte valori, încerc să mă lupt pentru nişte cauze, atât cât pot. Miracole, desigur, nici nu am promis că aş putea să fac şi cred că orice om realist va fi conştient că nu ai cum să faci miracole. Dar anumite lucruri poţi face ca politician. Măcar să susţii nişte cauze având o vizibilitate foarte mare. Pentru că un politician poate face mai multe lucruri. Pe de o parte să promoveze legi în parlament sau să se opună unor legi abuzive, aşadar lupta de uzură din parlament. Pe de altă parte un politician poate vorbi. Şi dacă ne uităm şi în istorie, politicienii au contribuit la mersul spre bine al societăţilor lor şi prin discursuri, şi prin capacitatea unora dintre ei de a influenţa, de a schimba mentalităţi, de a aduce noi perspective, în bine sau în rău…

…de a transmite idei.
…de a transmite idei. Iată, în cazul dictaturilor, au fost comuniştii, naziştii, care au venit şi pur şi simplu au alienat nişte societăţi, le-au luat sub control, dar au mizat pe discursurile electrizante populiste, extremiste, care au dus la dezastre, la comunism, la nazism, la Al Doilea Război Mondial şi la toate celelalte, gulag, lagăre de concentrare. Milioane de oameni au avut destinele distruse ca urmare a unor astfel de regimuri. Însă există şi politicieni democraţi, care prin discursuri, prin atitudine, prin cauzele pe care le-au apărat, uneori riscând foarte mult, sau făcând ani de puşcărie – iată, recent a murit Nelson Mandela, l-am avut pe Vaclav Havel, preşedintele Cehiei – au reuşit să schimbe cursul istoriei. Aşadar a vorbi înseamnă a face ceva în politică, a te lupta în parlament sau în guvern dacă eşti membru în guvern pentru nişte lucruri înseamnă a face ceva în politică, a încerca să ai relaţii internaţionale – pentru că nu trebuie să rămâi izolat la nivelul problemelor din ţara ta, este important să ai dialog cu politicieni din alte ţări, este important să ai conexiuni. Iată, acum discutăm despre Roşia Montană şi despre gaze de şist. Sunt politicieni străini tot mai interesaţi de ce se întâmplă în România, care au luări de poziţie, trimit scrisori, petiţii la Comisia Europeană, la Parlamentul European. Aşadar există şi căi de a exercita o anumită presiune externă împotriva unor abuzuri ale autorităţilor române. Şi, hai să fim serioşi, eu asta o cred cu tărie, reformele bune, atâtea câte s-au făcut în România după 1989, s-au făcut în marea lor majoritate şi ca urmare a unei presiuni externe. Fie că a trebuit să intrăm în NATO sau în Uniunea Europeană, am avut nişte standarde la care politicienii români au trebuit să ridice cumva România. N-au făcut-o pe deplin, de multe ori au fost un pas înainte şi doi înapoi, dar s-au făcut câteva reforme sau măcar s-a încercat sau au fost iniţiate şi ca urmare a presiunilor externe. Şi cred în continuare că mersul României spre bine, atâta cât va fi, va depinde de menţinerea unor presiuni externe asupra guvernelor şi clasei politice din România, clasă politică în care putem găsi şi oameni de bună calitate. Însă cred şi asta e convingerea mea acum că în acest moment în România oamenii de bună calitate din politică nu reprezintă o masă critică. Nu sunt suficient de mulţi pentru a mişca lucrurile într-o direcţie pozitivă şi aşteptată de cetăţeni. De aceea eu sper ca mult mai mulţi oameni de bună factură să intre în politică şi îi invit pe „roackeri” să facă politică, să intre în politică. Iată, societatea civilă a reuşit extraordinar de multe lucruri acum, în stradă. Iată ce forţe sunt în societatea românească! Iată ce potenţial, iată ce energie! Această energie ar trebui convertită şi în plan politic, în acţiuni politice, în demersuri politice. Pentru că acei oameni au ieşit în stradă pentru că au nişte valori şi au ales să consume din timpul lor pentru a lupta pentru nişte cauze. Poate aveau altceva de făcut, dar s-au dus în stradă, zi de zi uneori, săptămână de săptămână, au scris pe facebook, s-au mobilizat, au făcut afişe, bannere, steaguri, au făcut ceva. Şi-au pus creativitatea în mişcare şi au fost foarte multe mesaje foarte ingenioase, inteligente, pe străzile din România şi de pretutindeni în privinţa acestor cauze. Aşadar există un potenţial de energie, de creativitate, de suflu nou, pe care societatea românească ar putea şi ar trebui să-l transfere şi în plan politic. Să nu lăsăm politica doar în mâinile unor oameni care văd în ea o cale pentru privilegii personale sau pentru îmbogăţire. Şi iată câte cazuri de corupţie – tot mai multe – apar şi e bine că, iată, justiţia începe să fie mult mai categorică în luarea unor decizii. Nu mai sunt lucrurile aşa, date cu suspendare, cum erau într-o perioadă mai veche. Se mişcă ceva. Este o energie şi eu am un sentiment foarte optimist că acum, în aceşti ani, putem mişca societatea mult mai mult decât s-a întâmplat, să spunem, între anii 1996-2008.
Peter Baltes - Accept - Remus CerneaFoto: Remus Cernea si Peter Baltes de la Accept

Apropo de intrarea în politică – pentru că îi sfătuiai pe rockeri să intre în politică şi ai intrat şi tu în cele din urmă –, după încercarea cu candidatura la preşedinţie, care ţi-a conferit o anumită vizibilitate, apare aici un alt paradox, pentru că tu nu ai negat niciodată că eşti rocker, Pe de altă parte, vreau să mă întorc un pic în istorie – în istoria recentă, evident – şi să mă gândesc la mineriade, de exemplu, când a fi rocker era o vină. Dacă respectivii mineri sau mai puţin mineri te prindeau pe stradă cu părul lung, cu ochelari, blugi – se ştie, erau nişte lozinci ale lor, „Moarte intelectualilor! Moarte golanilor! – luai bătaie.
Eu am fost pe străzi atunci, am văzut pe viu…

Şi eu am văzut pe viu, deşi eram foarte mic.
Eram şi eu la liceu.

Atunci era vorba despre un partid care s-a perpetuat în cel astăzi numit PSD…
S-a rupt în două…

Da, s-a rupt în două, era FSN-ul care apoi s-a transformat în FSN şi FDSN şi aşa mai departe.
FSN s-a transformat în PD şi FDSN în PDSR iniţial, care a fuzionat cu PSD-ul acela istoric…

…al lui Cunescu.
Exact. Şi avem două ramuri. Spre exemplu Videanu, care e în PD, a fost în FSN. Mulţi dintre cei care sunt în PSD, tot în FSN. Traian Băsescu la fel, nu mai ştiu ce funcţie avea, dar a fost în FSN.

În general PSD e un partid urât de tineri, dintr-un motiv sau altul – de rockeri. Îmi amintesc că la Rock ’93, când a venit pentru prima dată în România trupa Scorpions…
…da, pe stadionul Dinamo. Scorpions şi Asia, au fost două capete de afiş în două zile diferite.

…îmi amintesc deci cum lumea era încântată şi la un moment dat a început să strige „Jos Iliescu!”, iar prezentatorul, glumeţ, a spus, „staţi să vină Timpuri Noi” – pentru că la Timpuri Noi era Dan Iliescu la chitară. Îmi amintesc apoi de un concert Kreator, cred că prin 2005, la Polivalentă…
…când am stat foarte mult până s-au deschis uşile. Era foarte frig. Dar au fost nişte probleme cu chitarele, nu ştiu, n-au ajuns instrumentele şi am aşteptat foarte mult afară. Până la urmă concertul a avut loc.
RemusCernea3
Şi atunci a fost o reacţie foarte „vocală” a publicului de rock împotriva guvernului – Năstase, pe vremea aceea. În condiţiile astea, nu te-ai simţit un pic ciudat că, în fond şi la urma urmei ai ajuns în Parlament…
…pe lista USL.

…într-o coaliţie care are – ca unul dintre piloni – PSD?
Mi s-a mai pus această întrebare şi răspunsul este foarte simplu. Dacă privim spre întreaga clasă politică actuală, aşa cum am spus şi mai devreme, nu am găsit oameni sau partide care să mă reprezinte. Faptul pentru care am făcut politică a fost tocmai încercarea de a aduce o alternativă faţă de ceea ce am văzut în politică până acum. În acelaşi timp, în România există nişte condiţii extrem de restrictive pentru a putea să candidezi. Dacă Maximum Rock organizează un festival şi vin câteva mii de rockeri şi se bucură de W.A.S.P. sau alte trupe – dacă am vrea să facem un partid, Partidul Rockerilor, ne-ar fi extrem de greu. Condiţiile din România sunt cele mai grele din Uniunea Europeană, mult peste orice altceva. Trebuie să strângi 25 000 de membri. Apoi, pentru a candida la alegerile parlamentare – să presupunem că stăm şi facem partidul rockerilor, Nelu Brânduşan este preşedinte de onoare, pe Mille Petrozza îl punem pe filiala din Germania şi aşa mai departe – vom avea de plătit o taxă de 370 000 de euro. Şi cu toţii ştim că rockerii nu sunt printre cei mai bogaţi oameni din lume, cel puţin nu cei din România. Şi când spun rockeri mă refer la publicul de rock, nu la marii muzicieni, pentru că sunt mari muzicieni care chiar au câştigat bani din muzica lor. Dar acum discutăm de publicul de rock, de ascultătorul de rock, care se chinuie uneori să obţină banii pentru un bilet de concert. Aşadar, 370 000 de euro numai pentru a putea să candidezi, ceea ce este extrem de restrictiv şi prezervă un monopol al actualelor partide asupra politicii, împiedicând apariţia oricărei alternative care să le zdruncine cumva acest monopol. Şi atunci, în situaţia asta, după anul 2009, după campania mea la prezidenţiale, am primit oferte de la toate partidele, să merg la ele. De la toate partidele mari: PNL, PSD, PDL. Au fost nişte tatonări şi am spus, „nu, nu intru în alte partide, încerc să creez ceva nou, să atrag oameni de o altă factură, mai tineri, mai nonconformişti, care vor şi altceva de la politică, nu numai aceeaşi politică prăfuită văzută de atâta timp, ineficientă şi care ţine România pe loc sau, oricum, încetineşte foarte mult mersul pe care l-ar putea avea această ţară, pentru că potenţialul e uriaş”. Însă, în acelaşi timp am realizat că trebuie să fiu şi pragmatic. Dacă vrei să faci politică, ai nevoie de idei nobile, dar trebuie să fii şi pragmatic în acelaşi timp. Pentru că dacă ai doar idei nobile, fără pragmatism, vei rămâne în underground şi ideile tale nu vor reuşi să iasă suficient la suprafaţă. Dacă eşti doar pragmatic, fără idei nobile, te transformi într-un politician cinic, de genul multora, şi din România, care sunt doar pragmatici, urmăresc interesele personale sau imediate, urmăresc interese de grup, interese limitate, dar nu îşi pun energia şi eventualele calităţi intelectuale şi politice în slujba unor interese generale şi a unor scopuri nobile generale. Şi atunci, idealul e de fapt până la urmă de a îmbina ideile nobile cu pragmatismul. Or, în 2010, ca urmare a acestei notorietăţi obţinute de pe urma alegerilor prezidenţiale, am avut o întâlnire şi un dialog cu Victor Ponta, proaspătul preşedinte PSD de la acea vreme. Victor Ponta – reamintesc asta – a avut o serie de luări de poziţie foarte prietenoase faţă de mediu, compatibile cu viziunea mea politică verde. Şi Victor Ponta a spus: „cred că şi în România este important să existe ‚verzi’”. În parlamentul României. Pentru că partide verzi există în majoritatea parlamentelor ţărilor occidentale. În estul Europei, verzii sunt mai slabi. Nu prea au reuşit. Doar în Ungaria este un partid care a reuşit să intre în parlament. În ţările foste comuniste în rest însă nu prea sunt partide verzi puternice. Însă această latură ecologistă a politicii ar fi de dorit să fie şi ea reprezentată în fiecare ţară şi, desigur, şi în România. Şi Victor Ponta a spus: „eu voi sprijini intrarea în parlament, în cadrul unei alianţe, a unor parlamentari verzi. Pentru că toată lumea ştia că, singur, un partid verde nu are cum să intre în parlament. Pentru că nu are cum să plătească taxa de participare, pentru că e greu să ridici un partid, e greu să-ţi faci filiale, e greu să obţii cinci la sută. Pragul electoral de cinci la sută e foarte ridicat, foarte greu de trecut de către un partid mic. Dovadă că doar marile partide trec şi un partid mic nu are vreo şansă decât dacă intră într-o alianţă cu partide mai mari. Şi parteneriatul meu nu a fost cu PSD ca întreg. Sunt unii oameni în PSD care poate m-au simpatizat şi am avut relaţii cordiale, sunt oameni care mă detestă şi care, când au avut ocazia să o spună, au spus-o răspicat. Dar acordul politic pe care l-am avut a fost cu Victor Ponta. Şi, în fine, şi cu Daciana Sârbu, soţia lui Victor Ponta, care, la fel, a avut opinii foarte ok în Parlamentul European. În 2010, rezoluţia împotriva mineritului pe bază de cianuri a fost susţinută şi de Daciana Sârbu. Deci a fost o serie de luări de poziţie şi de atitudini compatibile cu viziunea mea politică. De asemenea şi eu a trebuit să înţeleg  – şi am înţeles – că e nevoie de acest pragmatism, de această asociere temporară pentru alegerile din 2012, pentru a-i putea aduce şi pe verzi în parlament. Pentru că altfel poate mai trec încă 10-20 de ani. A fost o îmbinare de idealuri şi de pragmatism. Eu fac politică pentru a servi aceste idealuri, dovadă că, în momentul în care am ajuns deputat, cu sprijinul, într-adevăr, al USL şi al lui Victor Ponta – de fapt, a fost un acord între două persoane. Victor Ponta a spus că va oferi două mandate pentru verzi şi s-a întâmplat acest lucru, şi-a ţinut promisiunea. Şi fac aici o precizare. Niciodată Victor Ponta nu a încercat să-mi impună ceva. Adică să-mi spună ceva de genul: „Băi, Remus, uite, eu te-am ajutat, te rog frumos, zi şi tu că Roşia Montană e ok” sau „zi şi tu că o rezolvăm cu gazele de şist, că e doar o chestiune de proastă comunicare”. Nu. El a avut înţelepciunea… Eu i-am spus de la început: „Victor, ştii care sunt opiniile noastre. Poate pe alocuri suntem chiar un pic mai radicali decât opiniile general exprimate în politica din România”. Şi, de la bun început, din 2010, el a spus-o: „Voi fiţi voi înşivă. Nu voi interfera, nu vă voi cere cine ştie ce, nu vă voi impune nimic. Fiţi voi înşivă, manifestaţi-vă aşa cum credeţi voi, conform cu valorile verzi.” Şi aici, din punctul meu de vedere Victor Ponta a acţionat în mod onest, s-a luptat pentru aceste două locuri – pentru că a trebuit să-şi convingă propriul partid să cedeze două locuri, ceea ce nu e totdeauna ok cu baronii locali, că au şi ei puterea lor. El a fost corect, am apreciat această onestitate. Anul trecut, în 2012, am fost timp de şapte luni consilierul premierului pe teme de mediu. În acel moment guvernul instituise un moratoriu privind gazele de şişt. Guvernul spusese răspicat că este împotriva proiectului de la Roşia Montană şi fusese inclus chiar în programul de guvernare un punct care prevedea respingerea proiectului de la Roşia Montană. Aşadar existau şi nişte premise vizibile pentru o colaborare. Şi am zis, bun, ok, social-democraţii colaborează cu verzii şi în alte ţări: Germania, Franţa… Sunt compatibilităţi, putem colabora. Şi eu chiar am spus: „Victor, dacă vei bloca Roşia Montană vei fi un erou pentru România.” I-am spus asta! În momentul în care, după alegeri, la 2-3 luni, guvernul a spus, „nu, că de fapt Roşia Montană e un proiect strategic, trebuie să creăm locuri de muncă” şi bla-bla-ul acela, am reacţionat imediat şi am spus: „Îmi pare rău, eu nu pot să rămân în USL în condiţiile astea”. Şi am plecat. Mi-am urmat valorile şi întotdeauna îmi voi urmări valorile, pentru că de asta fac politică, asta mă animă. Ăsta e scopul meu. Altfel poate aş face muzică rock. (Râde) Poate aş intra într-o trupă. Dar vreau să fac politică pentru aceste valori. Dacă simt că pot să le susţin, că pot să le apăr, voi face politică în continuare. Dacă la un moment dat se va întâmpla ceva, nu ştiu, să mă forţeze cineva să nu mai spun ceea ce gândesc, nu voi mai face politică.

Continuare:

(…) Dacă la un moment dat se va întâmpla ceva, nu ştiu, să mă forţeze cineva să nu mai spun ceea ce gândesc, nu voi mai face politică.

…şi îţi vei face o trupă de rock.
E o idee la care reflectez de mult timp şi, în campania electorală din 2012, chiar am cântat la pian împreună cu un mare muzician, un mare naist, Nicolae Voiculeţ, la Constanţa. Am interpretat două piese şi am un proiect muzical pe care îl voi pune în aplicare, îl voi realiza. Începând cu a doua parte a acestui an mă voi putea ocupa de el în mod sistematic. Este o ocazie să anunţ proiectul în premieră. Nu voi dezvălui toate elementele acestui proiect, pentru că el chiar va fi unul extraordinar. Voi păstra o serie de surprize pentru momentul în care va fi în pragul lansării. Dar, în câteva cuvinte, voi realiza două albume într-un stil de rock simfonic, unul dedicat oraşului Dresda şi unul dedicat oraşului Coventry. Ce au în comun aceste două oraşe? Oraşul Dresda a fost distrus în februarie 1945, ca urmare a unor bombardamente devastatoare, între 13 şi 15 februarie. Nu este singurul oraş distrus în al doilea război mondial, sunt multe altele, dar Dresda are ceva special. Pe o parte este un oraş care avea foarte multe clădiri extraordinar de frumoase, palate catedrale. Era un oraş al culturii, cu una dintre cele mai mari biblioteci din Europa, unul dintre cele mai frumoase oraşe de pe continent, supranumit chiar „Florenţa de pe Elba”. Acolo, de pildă, este o catedrală-simbol, catedrala Frauenkirche, catedrală luterană unde Bach a inaugurat orga, pe la 1750. De asemenea, acolo a compus Wagner, au trecut mulţi muzicieni prin Dresda, artişti… A fost un centru din care au izvorât diverse curente în literatură, pictură, muzică. Iar această catedrală, Frauenkirche, este un simbol. A fost distrusă atunci, în ’45. Există picturi din secolul XVIII cu catedrala. Şi pentru mult timp, catedrala a lipsit din peisajul Dresdei. Însă ce este extraordinar este că cetăţenii din Dresda au muncit să-şi reconstruiască templele. Au refuzat această lovitură cumplită a istoriei şi au reconstruit o bună parte dintre temple, iar după căderea Zidului Berlinului şi după reintegrarea Germaniei de Est în statul federal german, au reconstruit şi catedrala Frauenkirche, pe care am vizitat-o anul trecut şi am fost emoţionat până la lacrimi. Am fost chiar pe 15 februarie, atunci când catedrala a colapsat. Atunci se ţin concertele de comemorare a bombardamentului. S-au scris multe cărţi şi m-am documentat foarte mult despre cazul Dresda. Acum se pune în discuţie dacă acel bombardament avea justificare morală sau nu. Pentru că el a avut drept ţintă distrugerea oraşului, au fost folosite foarte multe bombe incendiare, temperatura în oraş a ajuns la o mie de grade Celsius, foarte mulţi oameni au murit calcinaţi, mulţi au încercat să se salveze în fântânile arteziene ale oraşului sau în rezervoarele cu apă şi au murit acolo. A fost o dramă umană îngrozitoare. Şi se pune această problemă: aliaţii aveau şi au o superioritate morală faţă de regimul nazist. Dar, tocmai pentru că au o superioritate morală în al doilea război mondial faţă de un regim criminal, dictatorial, care el a pornit războiul, oare nu cumva şi-au subminat această superioritate prin astfel de bombardamente? Este o întreagă discuţie şi dispută aici. Şi în fiecare an, la Dresda, mii de oameni ies pe străzi şi fac un lanţ uman şi comemorează tragedia din 1945 într-un spirit al reconcilierii şi într-un spirit de pace. Şi mesajul este „never again”. Niciodată să nu repetăm ororile trecutului. Şi aceste mii de oameni care fac lanţul uman – este absolut impresionant! – îi opresc pe neonazişti să mărşăluiască prin Dresda. Pentru că neonaziştii vor să folosească acea dramă pentru a-şi promova un mesaj plin de ură şi răzbunare. Ori eu cred că tocmai trebuie să privim traumele istoriei, trebuie să încercăm să le înţelegem, dar trebuie să le depăşim printr-o atitudine pacifistă şi de reconciliere. Acelaşi lucru se întâmplă cu oraşul Coventry. Oraşul Coventry a fost distrus de un bombardament german, care, la fel, a avut drept ţintă distrugerea oraşului. Catedrala din Coventry a fost distrusă şi ea, în 1941, dacă nu mă înşel, şi încă nu a fost reconstruită. Şi vreau să fac aceste două albume împreună cu muzicieni europeni, germani, britanici, dar şi din alte ţări, cu piese clasice care vor fi interpretate într-o versiune symphonic-rock. Ambele albume vor avea acest mesaj de pace şi de reconciliere. Pentru că acum trăim într-o epocă să spunem pacificată. Pe continentul european, cu excepţia Iugoslaviei, nu au mai avut loc conflicte armate în ultimii 50-60 de ani. Dar există riscul şi spectrul unui război sau al unui conflict militar în lume. Iar armele de care dispunem astăzi sunt atât de distrugătoare, încât un astfel de război cu arme de distrugere în masă ar fi fatal pentru întreaga umanitate. Şi acesta va fi mesajul celor două albume pe care le gândesc şi pe care vreau să le realizez împreună cu mari muzicieni europeni din rock şi din muzica clasică. Vor fi, deci, două albume, fiecare va fi dedicat unuia dintre cele două oraşe.
Krypton - Remus Cernea 2012Foto: Remus cu Krypton

Am vorbit până acum despre verzi, despre ecologie. Să ne ocupăm un pic şi de o altă latură recurentă a discursului tău, acest conflict mai mult sau mai puţin mocnit pe care îl ai cu elementul religios şi în special elementul ortodox din România.
N-am niciun conflict cu elementul religios! N-am niciun conflict cu credinţa ortodoxă.

Tocmai de aceea vreau să luăm un exemplu practic…
Dacă-mi permiţi, pentru că e important şi cum e pusă o întrebare şi pentru a clarifica un lucru.

Te rog.
Niciodată nu am pus în discuţie credinţa ortodoxă. Niciodată nu am spus „este mai bine să fii credincios” sau „este mai bine să fii ateu” sau „este mai bine să fii protestant sau liber cugetător sau budist”. Întotdeauna am spus că respect libertatea religioasă, că respect opţiunea religioasă a fiecărei persoane. Am fost întrebat: „Dar tu ce religie ai?” Şi am spus: eu mă consider liber cugetător. Domnul Andrei Pleşu a scris un articol în care mi-a ironizat punctul de vedere, acum vreo şapte-opt ani şi i-am dat o replică, care a fost publicată în revista „Dilema veche”, în care am spus de ce mă consider liber cugetător. Dar eu cred foarte mult în dialog, cred foarte mult în cooperare şi cred că trebuie să construim societăţi în care oameni cu convingeri diferite, cu credinţe diferite, să poată să aibă disponibilitatea de a coopera, de a dialoga şi de a coopera cu alţi oameni, cu credinţe diferite. De asemenea, sunt de părere că trebuie să criticăm intoleranţa religioasă, să cultivăm ecumenismul şi dialogul interreligios. De asemenea, acolo unde am reacţionat şi am avut, să spunem, tensiuni sau momente de conflict, aceste momente de conflict cu Biserica majoritară din România nu au privit credinţa religioasă, ci au privit, spre exemplu, modul în care sunt cheltuiţi banii publici. Eu am considerat că nu este corect ca banii publici, colectaţi de la absolut toţi cetăţenii, indiferent de opţiunea lor, să fie folosiţi pentru a construi Catedrala Mântuirii Neamului. E un exemplu. Aşadar, am reacţionat atunci când au fost chestiuni cetăţeneşti, chestiuni care ne privesc pe toţi, în calitatea noastră de cetăţeni, nu în calitatea noastră de credincioşi sau necredincioşi. Şi nu sunt de acord că cei care sunt împotriva cheltuirii banilor publici pentru Catedrala Mântuirii Neamului sunt nişte atei comunişti, iar ceilalţi sunt nişte habotnici. Nu pun astfel de apelative, nu pun ştampile, nu-i cataloghez într-un fel sau altul pe oameni. Sigur, există şi afirmaţii extremiste, care trebuie văzute şi privite ca atare. De o parte sau de alta. Dar eu nu am în discursul meu public accente extremiste, dimpotrivă. Sunt cât se poate de predispus în a cultiva dialogul. Şi atunci când am fost foarte dur atacat, insultat de către unii susţinători ai Bisericii, am răspuns: vă întorc şi celălalt obraz. Pentru mine Biblia este o carte de referinţă, pentru mine Iisus are o parte morală foarte luminoasă din care mă inspir şi am integrat în propria mea morală o serie de învăţăminte din Biblie. Dar le-am integrat într-o viziune mai amplă, care are mai multe surse: filozofice, religioase… Dar, repet, eu mă consider liber cugetător, însă pentru mine Iisus reprezintă o instanţă morală, reprezintă un reper moral. Şi cred că mesajul luminos al religiei creştine este cel care ar trebui cultivat, nu aceste alunecări spre intoleranţă, spre ură, spre conflict religios. Pentru că există şi riscul ăsta şi îl vedem uneori, se întâmplă. Au fost şi războaie religioase, au fost şi cruciade… Depinde. În Biblie poţi să găseşti fundamente pentru a fi intolerant – şi unii au insistat pe asta –, dar poţi să găseşti un mesaj moral, luminos şi deschis.
Sonya Scarlet - Theatres Des Vampires - Remus Cernea 2Foto: Remus cu Sonya Scarlet (Theatre des Vampires)

Depinde de cheia în care citeşti.
Da, şi îţi mai spun un lucru. Eu sunt încântat de mesajele din ultimul an , din ultima perioadă ale Papei. Acest nou papă catolic mi se pare un papă foarte interesant. Ar trebui urmărit şi în continuare, sper să menţină aceeaşi linie. Mi se pare un om care degajă prin atitudine şi prin ceea ce a spus tocmai un fel de smerenie pe care aş aştepta-o şi de la mulţi ierarhi de la Bisericile răsăritene. O smerenie şi o deschidere spre dialog şi spre înţelegere – dacă asta ar fi religia creştină, dacă ar fi numai asta, ar fi senzaţional, poate că aş deveni şi eu creştin. Sper foarte mult ca acest papă să aibă viaţă lungă şi să menţină această linie. Mie mi-a captat atenţia şi mi se pare un papă foarte interesant.

Vreau să revin la tema aceasta cu un exemplu concret. Îţi voi spune cum privesc eu lucrurile şi sunt curios care este punctul tău de vedere. Ştiu că a existat o foarte îndelungată campanie – a ta şi a altora –, pornind încă demult, de când s-a construit biserica din curtea Politehnicii, campanie care mai există şi acum…
…pot iarăşi să fac o scurtă precizare?

Da.
A fost o problemă  în 1998, când s-a dorit construirea unei biserici ortodoxe în spaţiul universitar, la Kogălniceanu, unde este acum Facultatea de Drept. Atunci era şi Facultatea de Filozofie acolo şi eu eram student. Şi atunci am reacţionat, atunci a fost una dintre primele mele ieşiri publice. Şi am spus: staţi puţin! Universitatea publică, universitatea de stat ar trebui să fie o instituţie neutră. Pot exista capele ecumenice. Şi există universităţi în lume în care sunt amenajate capele ecumenice. De asemenea, în aeroporturi sunt spaţii pentru rugăciune, dar în care poate veni oricine, indiferent de confesiunea lui. Atunci însă când pui o biserică a unui cult anume, alterezi neutralitatea acestui spaţiu de învăţământ public. Şi asta a fost reacţia mea. Din acest motiv am reacţionat faţă de acea biserică. În cele din urmă, rectorul de atunci a avut înţelepciunea şi n-a mai construit-o, a amenajat un părculeţ. Ăsta a fost argumentul pentru care am ieşit atunci în public, împreună cu câţiva colegi. Ne-au făcut satanişti, marxişti, ne-au atacat în toate felurile, dar până la urmă punctul nostru de vedere a prevalat. Biserica de la Politehnică – tangenţial m-am întâlnit cu acel caz, probabil am spus atunci că nu e în regulă că s-a făcut la Politehnică, dar n-a fost un caz în care să mă implic în mod direct. Unde m-am implicat însă direct a fost cu cea care urma să fie construită de către Liga Studenţilor la Drept, la Kogălniceanu. Şi în cele din urmă nu s-a construit.

Vreau să ajung la cultul icoanelor în spaţiul public…
E acelaşi argument.

…un subiect intens de dezbatere. Eu văd lucrurile în felul următor: icoana pentru un credincios este semn al manifestării lui Dumnezeu. Pentru un necredincios este un obiect artistic, un tablou. Cu ce crezi că-l deranjează acest tablou pe necredincios sau pe cel care nu împărtăşeşte această viziune?
Prin ceea ce semnifică. E acelaşi principiu pe care l-am explicat mai devreme. Dacă iei în considerare conceptul de spaţiu public, trebuie să-l gândeşti pe acesta ca fiind un spaţiu deschis tuturor, fără a-i privilegia pe unii sau a-i discrimina pe alţii. Pentru că atunci nu mai e public, atunci e al cuiva. Ori în momentul în care simbolistica religioasă a unui desen este adusă în spaţiul public, acel spaţiu public nu mai este la fel de neutru. I se alterează neutralitatea. Şi această discuţie a fost şi în alte ţări. Constituţia americană are înţelepciunea să prevadă încă de la Primul Amendament că statul este separat de Biserică. Această neutralitate a statului implică o serie de lucruri. Există şi o decizie a Curţii Supreme a Statelor Unite care explică ce înseamnă Primul Amendament, ce înseamnă separarea dintre stat şi Biserică. Şi se spune că statul nu finanţează bisericile. Nu se referă la simboluri, dar statul nu are niciun fel de intersecţie cu religia unora sau a altora. De ce? Pentru că în societate opţiunile religioase sunt diverse, sunt mai multe. Poate că într-o ţară sunt majoritar de un anumit fel. Dar chiar şi aşa, tot ceea ce înseamnă instituţii publice şi spaţiu public este al tuturor, nu doar al unora. Iar faptul că există o majoritate la un moment dat, nu dă o legitimitate acelei majorităţi de a acapara spaţiul public. Pentru că, să ştii, nu vreau să fiu acum sfătos, dar democraţia depinde foarte mult de respectarea minorităţilor în faţa unor posibile abuzuri ale majorităţii. Şi de asta există Constituţii sau legi fundamentale. Pentru a garanta drepturile tuturor. Pentru că dacă nu ar exista o astfel de garanţie, atunci oricând pot să apară majorităţi conjuncturale sau tradiţionale – tradiţionale dacă vorbim de o Biserică majoritară, conjunctural, cine ştie, majoritatea celor cu plete vrea să îi elimine pe cei fără plete şi atunci ce facem cu Băsescu, unde îl trimitem? Aşadar, Constituţiile, legile fundamentale reprezintă o garanţie democratică a prezervării drepturilor unui individ sau ale unei minorităţi vulnerabile în partea unor posibile abuzuri din partea unor diverse majorităţi, de orice natură ar fi ele, politice, religioase… Ăsta este argumentul. Ce facem? Menţinem spaţiul public neutru sau instituţiile publice neutre – dacă e vorba de icoane în şcoli, că sunt instituţii publice – sau aducem icoane? Dacă aducem icoane, atunci cei care sunt minoritari vor avea nişte probleme. Va fi foarte scoasă în relief majoritatea în raport cu minoritatea. Şi am avut discuţii, de exemplu, cu elevi care sunt protestanţi. Ştii că pentru protestanţi icoana este un păcat. Şi atunci, pe lângă încălcarea acestei separări între stat şi Biserică şi a unor principii… Ţi-am dat exemplul cu Statele Unite, dar majoritatea ţărilor europene au această separare prevăzută prin Constituţie sau prin legi. Am făcut odată o analiză şi erau vreo 12 state membre ale Uniunii Europene care aveau în Constituţie: că statul ceh e stat secular sau stat laic; cel francez la fel, Portugalia la fel şi alte câteva. Alte ţări nu au în Constituţie, au în legi. Legea Cultelor. Germania e stat secular, adică statul e separat de Biserică. Statul poate avea diverse raporturi cu Biserica şi există, uite, în Italia, un concordat semnat între stat şi papalitate. Aşadar, pot exista anumite raporturi, dar e foarte important să respectăm totuşi nişte principii. Iar neutralitatea asta a instituţiilor e importantă. E la fel ca şi cu Justiţia. Nu este exact la fel, dar fac o paralelă. Şi Justiţia trebuie să fie o putere independentă, neutră. Şi, iată, judecătorii nu au voie să facă politică. Cum ar fi să venim în campanie – partidele sau candidaţii independenţi – cu un judecător lângă noi, care să spună: „Votaţi-l pe Remus Cernea că are plete!”? Alterezi nişte planuri. Amesteci nişte lucruri. Dacă nu menţinem nişte distincţii între instituţii şi dacă nu respectăm această neutralitate a statului, creăm premisele pentru foarte multe abuzuri. Iar aceste abuzuri în România sunt atât de multe şi sub atâtea aspecte… Eu de asta apăr nişte principii.
Michael Locher - Vorph - Samael - Remus CerneaFoto: Remus cu Vorph de la Samael

Ce nu înţeleg este această insistenţă pe faptul că anumiţi oameni ar putea fi lezaţi. Şi am să-ţi explic două paliere ale acestei viziuni. Pe de o parte, mie nu-mi place Mötley Crüe. Dacă tu vii acum cu un tricou cu Mötley Crüe, n-o să mă simt lezat de acest lucru. Nu-mi place Guţă. Dacă cineva alege să pună afişe cu Guţă pe stradă…
Ce te-ai face dacă statului i-ar plăcea Guţă? Dacă statul ar impune printr-o lege sau printr-o decizie ca Guţă să fie reperul muzical al ţării?

N-are cum să-mi impună mie statul reperul de conştiinţă. Asta-i problema.
Da, dar tu dacă vei spune că nu-ţi prea place Guţă, s-ar putea să nu fii la fel de bine privit de colegii tăi care majoritatea or să agreeze Guţă. Sau Mötley Crüe. Sau orice altceva.

Who cares?
Sunt chestiuni de viaţă privată. Preferinţele noastre muzicale, credinţele religioase, convingerile sub alte aspecte, echipele de fotbal cu care ţinem. Sunt foarte multe aspecte care ţin de deciziile noastre personale, private. În momentul în care statul interferează cu aceste opţiuni personale, avem o problemă. Nu întâmplător sunt atâtea constituţii în care se menţionează, „statul este separat de Biserică”. Nu întâmplător! Acesta nu e un principiu care e acolo, aruncat, „hai să mai punem un articol că n-avem ce să punem”. El vine dintr-o experienţă istorică traumatizantă. Au fost războaie religioase. De ce au fost războaie religioase? Pentru că anumite state au luat o anumită religie şi au spus „asta e religia adevărată! A, mai sunt unii care cred altfel, care cred altceva? Ăia sunt nişte păcătoşi! Să-i omorâm! Să-i dăm afară din ţară!” Am avut în Franţa războaie religioase, am avut cruciade, am avut războaie la nivel european şi cu motivaţie religioasă. Din această experienţă traumatizantă au venit nişte teoreticieni, nişte gânditori ai politicului şi au spus: „Staţi puţin! Pentru ca o democraţie să funcţioneze, ar trebui să separăm statul de Biserică. Dacă nu-l separăm, statul împreună cu Biserica reprezintă o forţă atât de mare încât alte Biserici mai mici sau alţi credincioşi sau alţi necredincioşi – am avut şi arşi pe rug pe motiv de necredinţă…

Nu noi.
În Europa. Eu acum mă refer la Europa. Crede-mă că la noi şi astăzi, dacă ar fi posibil, ar trăi unii voluptatea de a arde câţiva pe rug. Crede-mă! Numai dacă ne uităm la ce comentarii sunt pe Facebook uneori. Aşadar, a fost această experienţă, de la care s-a extras o înţelepciune. „Haideţi să separăm statul de Biserică, pentru a garanta libertatea pentru toţi.” Pentru că dacă nu separăm statul de Biserică şi statul este unit cu o Biserică, libertatea altora, minoritari, e pusă sub semnul întrebării. Asta e explicaţia, simplă.

Pe de altă parte cred că religia creştină, dacă este scoasă din spaţiul public, este înlocuită în acest caz cu o religie seculară…
Nu.

…pentru că avem şi acum un „adevăr absolut”.
Nu, nu este niciun adevăr absolut şi nicio religie seculară.

Pornesc de la exemplul pe care l-ai dat tu. Tu ai spus că în momentul în care erau oameni care nu aderau la respectiva credinţă majoritară, erau daţi afară, omorâţi…
În trecut aşa a fost. Dar şi astăzi pot fi discriminări.

Şi în prezent poate fi aşa, dar pe alte criterii. În unele state din SUA, dacă te duci şi spui că homosexualitatea e un păcat – te dau afară. Asta e religie seculară. Dacă spui că Adolf Hitler a fost un om bun – nu vreau să înţelegi că asta ar fi părerea mea – în Germania eşti arestat. Deci există puncte de vedere majoritare…
Aici este un alt plan al discuţiei, cel al libertăţii de exprimare în raport cu incitarea la crimă. Asta este o altă discuţie, foarte importantă şi ea. Şi anume: dacă este o adunare publică, sunt o mie de oameni adunaţi şi este un vorbitor cu un discurs şi la un moment dat trece un oarecare şi vorbitorul spune, „ăla este un nenorocit! Omorâţi-l!”, şi din mia aia de oameni unii urmează îndemnul vorbitorului şi îl omoară pe respectivul. Vorbitorul este criminal sau nu este? Are o responsabilitate sau nu are? Evident că are! Dar el ar putea să spună: „Îmi pare rău, este libertatea mea de exprimare. Am crezut că acel om este vinovat pentru dezastrele umanităţii. Este libertatea mea de exprimare şi vă rog să-mi respectaţi dreptul la libertatea de exprimare!” Putem să acceptăm că asta e libertate de exprimare?

Graniţa e foarte fină.
Graniţa e foarte fină, dar este pusă de diverse state în felul în care înţeleg ele limitele libertăţii de exprimare. Eu sunt partizanul unei libertăţi de exprimare foarte largi. Cu câteva mici amendamente. Nu incitare la omor! Dar şi cu responsabilităţi pe nivele diferite. Pentru că dacă este o incitare la crimă, clar, asta e o responsabilitate totală. În România s-a înfiinţat Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, unde primeşti nişte amenzi. Sunt destul de mici, dar măcar există o sancţiune de ordin public. Adică există o instituţie care, în momentul în care spui, „copiii de naţionalitate poloneză din România” – ca să nu dau alt exemplu – „sunt nişte nenorociţi! Afară cu polonezii din ţară!” şi spui „e libertatea mea de exprimare, sunt liber, într-o democraţie şi am dreptul să spun ce vreau”, nu e chiar aşa. De ce? Pentru că, totuşi, printr-o afirmaţie din asta explicită şi clar agresivă faţă de nişte cetăţeni români, cu drepturi egale, dar care aparţin unei minorităţi naţionale, îi lezezi pe acei oameni. În momentul în care spui, „Hitler e o persoană stimabilă”, pe lângă faptul că e un neadevăr istoric…

Asta e clar.
…lezezi comunităţile de oameni care au suferit de pe urma regimului nazist: evrei, romi, alte grupuri politice. Spre exemplu, am fost la Dresda. În parlamentul de acolo sunt şi verzi – i-am vizitat pe verzii din Dresda – şi am intrat în parlament şi pe pereţi sunt portretele unor lideri social-democraţi care s-au opus regimului nazist şi care au fost omorâţi. Există Auschwitz, există probe, există atâtea dovezi care arată cât de criminal a fost acel regim. Au fost atâtea victime. Pe frontul de est, în estul Europei, germanii au masacrat populaţii civile.

Vorbind despre imagini în spaţiul public, să trecem la alt tip de imagini. Există multe trupe rock care afişează concepte, imagini, coperte de album care pot fi socotite – uneori pe bună dreptate, uneori total eronat – sexiste, rasiste, agresive. Chiar simboluri religioase pe unele dintre acele coperte. Mă gândesc, de pildă, la Dimmu Borgir, „In Sorte Diaboli”, acolo e clar un simbol religios ocult. Cele despre care vorbeam mai sus apar pe afişe, în oraş. Cum priveşti chestia asta? Unele sunt chiar împotriva unor lucruri în care crezi tu, dacă ne gândim la o copertă Manowar, care e foarte sexistă…
Care?

Oricare dintre cele cu femeile care stau sclave la picioarele marelui războinic.
Nu, eu privesc lucrurile astea ca pe nişte poveşti. Pe mine m-a interesat totdeauna la rock muzica, valoarea compoziţiilor. Uneori mesajul, într-adevăr, uneori m-a interesat şi mesajul, dar, în primul rând, în ceea ce mă priveşte, primează calitatea compoziţiilor, originalitatea unei trupe, forţa, melodicitatea unor piese. De exemplu, ascult şi metale grele şi foarte grele, dar şi acolo este melodie, dacă ştii să o asculţi şi să o înţelegi. Prejudecata este, „eşti rocker, eşti satanist. Trupele alea cu monstruleţi – Iron Maiden – sunt sataniste. Îl slăvesc pe diavol.” Nu! Eu am privit cu umor şi cu detaşare astfel de simboluri sau mesaje.

Deşi unii le iau în serios.
Posibil, dar eu văd în asta… Şi diavolul, să spunem, e până la urmă un simbol rebel, împotriva dictaturii lui Dumnezeu, să zicem. Este şi literatură. Există şi romane în care Lucifer e considerat rebelul împotriva lui Iehova…

…ca în poemul „Paradise Lost”.
…a unui Dumnezeu autoritar, dictator, Care nu acceptă nimic în afara voinţei Lui. Iar rock-ul este singurul gen de muzică despre care se poate spune că aduce şi o stare de spirit rebelă, de nonconformism şi de împotrivire la nişte reguli foarte rigide ale societăţii. De aceea rock-ul n-a făcut casă bună cu dictaturile nicicând. A fost privit ca o muzică subversivă în perioada comunistă. Nu prea se difuza muzică rock la posturile de radio în perioada comunistă. Chiar şi formaţiile rock din România au avut de înfruntat cenzura şi o opoziţie din partea regimului comunist. Şi asta s-a întâmplat şi în alte ţări comuniste. Tocmai pentru că rock-ul aduce un aer de libertate, un aer de nonconformism, un aer de nesupunere şi un aer de subminare a tuturor sistemelor osificate, autoritariste, care strivesc libertatea individuală. Şi asta s-a întâmplat încă din anii ’50, încă de la rock’n’roll. Chiar şi atunci, rock’n’roll-ul de început a fost asociat cu satanismul, tocmai de către unii oameni cu prejudecăţi şi cu viziuni excesiv de conservatoare. Pentru că există şi un soi de conservatorism – şi politic, şi de atitudine – respectabil. Dar există şi conservatorism care cade spre fundamentalism uneori şi care vede orice iese din cadrele considerate corecte sau normale satanism.

Care venerează nişte forme.
Da şi în momentul în care eşti un pic mai nonconformist, trebuie să fii satanist. Cam asta e problema, încă din anii ’50 cu muzica rock’n’roll. Ceea ce e foarte interesant – că acest fir roşu a traversat toate subgenurile rock-ului, de la rock’n’roll până la black metal. Însă întotdeauna când am întâlnit muzicieni din rock, inclusiv de la trupe aşa-zis sataniste, mi s-au părut nişte oameni atât de faini, atât de deschişi, zâmbitori. Poate sunt duri pe scenă, dar sunt nişte oameni foarte faini, foarte calzi şi foarte prietenoşi în discuţiile directe.

Urmeaza in curand ultima parte.


Comentează primul

Lasă un comentariu

Adresa de email nu va fi publicată.


*