La promenadă cu Cannibal Corpse

293 vizualizări

Nu ştiu exact ce program aveaţi în seara asta, dar eu vă propun să mergem împreună la o plimbare cu…cu Cannibal Corpse, cu cine credeaţi?! Trupa asta, dincolo de orice ar fi crezut cineva la începuturile ei, a devenit una dintre cele mai semnificative ale scenei metal din zilele noastre. A trecut mult timp de când până şi revistele de specialitate ca „Thrash’n’Burn” râdeau de excesele estetice ale primelor albume, iar astăzi muzica aceasta s-a dovedit durabilă şi inevitabilă pentru cine vrea să înţeleagă metalul extrem. Nu are niciun rost să încep să divaghez despre estetica urâtului, mai ales că nu e cazul. Nu este vorba aici despre urât, ci despre grotesc şi deviant, categorii estetice despre a căror validitate vom discuta, sper, altădată. Momentan, suntem între cunoscuţi. Aşa că cine vrea să încerce, cine a mai fost, cine are curajul, e invitat într-o incursiune sumară în istoria cadavrului mâncător de oameni. Dulce perspectivă, nu-i aşa?

În 1990 apare „Eaten Back to Life”, un album un pic surprinzător pentru ascultătorii genului. Indiferent cum arată lucrurile acum, pe vremea aceea o astfel de muzică era de-a dreptul brutală, chiar şi în registru death. Pe de altă parte, compoziţiile sunt deja bine articulate, în ciuda caracterului repetitiv şi a schemelor vocale asemănătoare de la o piesă la alta. Primul cântec, „Shredded Humans”, este şi cel mai reprezentativ, de la riff-uri până la tobele contratimpate şi solo-urile agresive care aduc un pic cu Slayer. Pentru unii promiţători, pentru alţii amuzant, acest disc ridică deja câteva sprâncene.

„Butchered At Birth” iese la iveală în 1991 şi nu aduce mari schimbări. Din păcate vocea naturală şi cu personalitate – chiar şi în acest registru – a lui Chris Barnes este mult mai prelucrată şi mai puţin inteligibilă. I se răpeşte câte ceva din caracterul crud care dădea atâta farmec acelui „fuck you”, probabil singurul vers clar de pe albumul anterior. „Covered With Sores” începe cu un riff în tempo mediu, apăsător, apoi evoluează spre rapid şi… mai rapid! Esenţa este însă echilibrul. Membrii Cannibal Corpse nu sunt străini de arta compoziţiei rock. Şi vom vedea asta şi mai departe.

Oricine ascultă trupa asta ştie că pe albumul al treilea, „Tomb of the Mutilated” (1992), solistul vocal, Chris Barnes, s-a autodepăşit la capitolul versuri. Titluri ca „I Cum Blood” sau „Addicted to Vaginal Skin” ar putea trezi invidia oricărui creator de filme şi poveşti horror – pentru ca asta se vor, în cele din urmă, membrii uimitor de paşnici ai unei trupe cu asemenea subiecte. Însă oricum am lua-o, aici trebuie să mergem pe mâna publicului. Care chiar are dreptate. Dincolo de sunetul mult mai clar decât până acum, se remarcă un plus evident la compoziţie. „Hammer Smashed Face” e demonstraţia cea mai clară: o cavalcadă de riff-uri, unele mai complexe, altele foarte simple (ca cel care joacă rol de refren), dar memorabile şi, pe deasupra, variate un pic, cât să creeze o bună dinamică. Vocea, pe acest cântec şi pe tot albumul, nu e decât zgomot de fond. Toată lumea ştie „Hammer Smashed Face”, sunt însă convins că doar fanaticii fanaticilor nimeresc versurile. Pentru că aici Chris Barnes este atât de procesat încât devine ultrabrutal şi total ininteligibil. Jos pălăria pentru chitarişti – chiar dacă vocea e zgomot, piesa rămâne memorabilă. E momentul să prezentăm şi trupa: Chris Barnes – voce, Jack Owen – chitară, Bob Rusay – chitară (solo), Alex Webster – bas şi Paul Mazurkiewicz (tobe).

Man, Cannibal Corpse really know how to swing! Asta s-ar putea spune când asculţi „Stripped, Raped and Strangled” de pe albumul din 1994, „The Bleeding”. Sunetul de bas şi însuşi basul virtuoz sunt mult mai audibile şi, în plus, riff-urile numeroase şi cu multe note înghesuite se echilibrează cu un pasaj balansat care dă tot farmecul cântecului. Avem parte şi de prima schimbare de componenţă: Bob Rusay pleacă şi se dedică golfului, iar în locul lui vine Rob Barrett de la Malevolent Creation. Dacă vreţi să-l vedeţi pe Rob, undeva în articol găsiţi o poză. Nu-i aşa că dacă l-aţi fi întâlnit pe stradă v-aţi fi prins din prima că a cântat la viaţa lui „Meat Hook Sodomy”?

Ei, şi dacă tot vorbim despre schimbări, urmează cea mai importantă: Chris Barnes, versificator şi urlător profesionist, iubitor de death-metal şi Jim Morrison în egală măsură (nu-i nicio glumă!) e trimis frumuşel să-şi vadă de Six Feet Under, iar în locul lui vine fostul solist Monstrosity (de pe epocalul „Imperial Doom”), George „Corpsegrinder” Fisher. Nu discutăm momentan schimbarea. Spunem doar în treacăt că Barnes avea o arătare mai frumoasă şi gusturi mai variate, dar Georgică pare mai fidel şi mai devotat. „Bloodlands” scoate la iveală riff-uri complexe şi ritmuri variate, solo-uri mai clare tonal şi zero monotonie. Pasajele de o simplitate strivitoare alternează cu degete foarte mobile pe griff şi un solo care aminteşte mult de Slayer.

Şi uite cum am ajuns deja în 1998, la „Gallery of Suicide”, discul despre care eu şi câţiva dintre membrii trupei (remarcaţi modestia!) spunem că e cel mai bun din istoria Cannibal Corpse. Important de notat, Rob Barrett îşi ia tălpăşiţa şi în locul lui vine excelentul Pat O’Brien, direct de la Nevermore. Şi aici avem una dintre cele mai reuşite compoziţii. Întrebat care este cântecul său preferat din repertoriul propriei trupe, basistul Alex Webster a răspuns că, deşi îi este greu să aleagă, tinde să spună „From Skin To Liquid”, tocmai pentru că aici se dezvăluie o altă latură Cannibal Corpse. Aş spune mai degrabă că este descris acelaşi tip de imagini, cu mijloace expresive diferite. Dacă ne gândim la alte trupe death-metal şi la piesele lor instrumentale, vom observa lesne că de obicei acestea joacă mai mult rolul de introduceri, încheieri sau intermezzi şi că, cel mai adesea, reprezintă abateri stilistice. Aici este una dintre marile reuşite Cannibal Corpse: „From Skin To Liquid” este un death-metal pur, deşi instrumental, deci lipsit de una dintre trăsăturile prin care genul se identifică, vocea „grohăită”. Conţinutul este însă în ton cu restul creaţiei trupei: o imagine a întunericului omenesc, un naturalism dus la extrem, o privire în haosul în care poate să se cufunde mintea omenească. Foarte interesant este că cea mai mare parte a piesei este scrisă în metru ternar (la fel ca, de pildă, valsul), socotit mai degrabă „feminin”, mai instabil, plutitor, am putea spune – făcând un pic abstracţie de context – chiar dansant. Melodia atonală sporeşte într-o anumită măsură această impresie de instabilitate, transformând-o însă în ceva apăsător, care, odată cu pasajele în tempo binar, creează imaginea implacabilului. Părţile de solo de chitară sunt pline de bend-uri, parcă tânguitoare, ecouri ale unor lacrimi lipsite de speranţă. Finalul revine la ternar şi la tema principală, cu tensiunea dintre disonanţă şi rezolvare din sistemul tonal transformată aici parcă într-o masă uniformă, o melodie infinită a întunericului. Cannibal Corpse nu s-a vrut niciodată o trupă exhaustivă în exprimarea trăirilor omeneşti – americanii au ales descrierea tabloului acestuia al morţii şi pustiirii, fără să-l prezinte nicicând ca pe unica realitate, evitând astfel o estetică militantă din categoria „only death is real”. Pat O’Brien, admirator al lui Segovia, aduce un plus de rafinament, De altfel, cei doi compozitori ai piesei „From Squin to Liquid” sunt fără îndoială şi cei mai buni instrumentişti din Cannibal Corpse: O’Brien şi sus-amintitul basist Alex Webster.

Uf, putem să respirăm un pic? Cum, nu aţi văzut clarul de lună al acestei nopţi de vară? Am vorbit oare prea mult? Pentru prima dată, îi las pe fani să decidă în locul meu. Aşa că, de pe „Bloodthirst” (1999) vă recomand, în ton cu ei, „Unleashing the Bloodthirsty”.

Am intrat, în sfârşit, în secolul nostru. Păi nu suntem noi oameni recenţi? Sincer, nu! Oricum am părea, avem şi noi o tradiţie, ne uităm în urmă… în fine, nu insistăm aici. Cum nu am vorbit prea mult despre factorii estetici pe care vă promit să-i analizez curând, nu discutăm în amănunt nici locul nostru din punctul de vedere al tendinţelor zilei. Unde rămăseserăm? A, da, la Cannibal Corpse. „Gore Obsessed”, primul album din noul mileniu, apărut în 2002, e un pic monocolor. Dar complexitatea riff-urilor instaurată de ceva vreme este deja o trăsătură fixă. Din punctul de vedere al producţiei, basul este foarte audibil şi deşi de multe ori merge în paralelism perfect cu chitara este, tocmai de aceea, complex din punctul de vedere al virtuozităţii. „Mutation of the Cadaver” e un cântec dinamic, echilibrat şi, culmea (sau nu, v-am spus-o încă de la „The Bleeding”) balansat. Brutalitatea dă un pic înapoi în favoarea complexităţii, dar, în cele din urmă, ansamblul rămâne brutal. Excelent, ce să mai!

Să ştiţi că tot ce vorbim aici nu e lipsit de consecinţe. În Germania, de pildă, primele trei albume Cannibal Corpse sunt interzise. Atât de interzise încât băieţii n-au voie să le cânte live şi cu atât mai puţin să le vândă. Mă rog, unii spun că restricţia ar fi fost ridicată în 2006. Amuzant este însă că o copertă relativ inocentă ca cea de la „Eaten Back To Life” e cenzurată, în timp ce „The Wretched Spawn” (2004), albumul cu cel mai odios artwork cât de cât răspândit se găseşte la liber. Oricum, noi nu ne plângem. DJ-ul vostru a ales piesa-titlu. Structura complexă a primului riff se echilibrează cu caracterul agăţător al celui de-al doilea, aproape fredonabil. Brutalitatea pură nu anulează melodia, la fel cum grotescul nu înseamnă propagandă. „Când am avut de cântat versurile de la ‘Blunt Force Castration’, în primă fază am izbuncit în râs”, povestea George Fisher la un moment dat. Putem râde la Cannibal Corpse?! „Sper ca oamenii să plece de la concertele noastre cu zâmbetul pe buze”, spune acelaşi. Deci, se pare că da.

Anul 2006 în istoria Cannibal Corpse este important din cauza plecării membrului-fondator Jack Owen. În locul lui vine vechea noastră cunoştinţă Rob Barrett. Altfel, albumul din acelaşi an, „Kill”, este din punctul meu de vedere cel mai slab din istoria trupei. Foarte important pentru fanii români este că în turneul de promovare e inclusă şi capitala noastră, iar recitalul din Studio Martin marchează o premieră remarcabilă.
Un reprezentant de seamă al scenei româneşti a remarcat un lucru foarte important: bateristul Cannibal Corpse, Paul Mazurkiewicz, este sub media instrumentiştilor de gen. Cu atât mai mult cu cât în metal secţia ritmică e esenţială, este remarcabil că americanii au reuşit să se menţină la un nivel atât de înalt fără să trebuiască să renunţe la veriga slabă care, ca membru-fondator şi textier, e parte a identităţii Cannibal Corpse. Şi aşa ajungem la anul 2009 şi la „Evisceration Plague”. Parcă ne-am întors la „Eaten Back to Life”. Cu excepţia liniilor vocale înghesuite, cred că aşa ar fi sunat primele albume ale trupei dacă Pat O’Brien ar fi fost acolo de la început. Ascult „Carnivorous Swarm”, reţin imediat liniile de chitară şi îmi spun: „this is good’n’old Cannibal Corpse”.

„Kill” m-a dezamăgit, „Evisceration Plauge” a însemnat o revenire parţială. În schimb „Torture”… frate, ce album! Cântecele sunt unul şi unul, aş alege orice. Dar mă opresc, ca de obicei, la ce e mai atipic. De pe albumul din 2012, vă recomand „Scourge of Iron”, cea mai black-sabbath-iană compoziţie Cannibal Corpse. Şi apropo de Black Sabbath: când a fost să preia o piesă a inventatorilor heavy-metal, Cannibal Corpse nu s-a orientat, cum s-ar fi aşteptat oricine, spre perioada Ozzy. Nu, în vremuri străvechi, Chris Barnes şi compania au cântat ceva din perioada Ian Gillan, „Zero the Hero”. Grotesc? Îndrăzneţ? Virtuoz? Păi… asta înseamnă Cannibal Corpse. Revenind la „Scourge of Iron”, aici se vede arta: în construirea piesei pe un riff simplu, cu mici variaţiuni care alungă monotonia, scurte motive melodice şi un solo excelent, cât se poate de clasic în materie de rock.

În 2014 a apărut „A Skeletal Domain”. Membrii trupei au insistat pe trei cântece. Pentru că începe cu un solo „deranjat” în cea mai pură tradiţie Mercyful Fate şi Slayer, eu aleg dintre ele „Sadistic Embodiment”.

Şi cu asta, am încheiat plimbarea pe faleza coşmarurilor. V-a plăcut? Mai reveniţi? Ar mai fi câte ceva de discutat… Sau de disecat…


Comentează primul

Lasă un comentariu

Adresa de email nu va fi publicată.


*