Leprous, Loch Vostok, Orkenkjott, Wilder / 09.10.2012, The Silver Church, Bucuresti

131 vizualizări
Mi-am ascutit urechile de prima data cand i-am vazut pe cei de la Leprous, in deschidere la Therion, acum cativa ani. Am reusit chiar sa stau de vorba cu ei si sa le transmit prima mea impresie: „sunteti toti nepotii lui Frank Zappa!” Intre timp norvegienii ne-au mai vizitat si in deschidere la Amorphis si am avut ocazia sa-i vad si ca instrumentisti ai indraznetului proiect al conationalului lor Ihsahn. Asa ca Leprous este deja un nume familiar si un nume mare pentru iubitorii acelui metal experimental, virtuoz si nebunesc care, in lipsa de altceva, a fost inghesuit in categoria „progresiv”.
 
Seara incepe in Silver Church cu vreo ora mai tarziu decat se anuntase, iar deschizatori de drum sunt tinerii nostri compatrioti de la Wilder. Cele cateva cuvinte citite despre ei sunt departe de a ma fi lamurit, asa ca ma asez rabdator in fata scenei si regret numarul mic de spectatori, care in plus mai par si timizi, stand la o distanta respectabila de locul faptei. Personal mi se pare discutabila optiunea de a-ti deschide propriul concert cu o preluare, dar, una peste alta, „In Waves” a lui Trivium suna onorabil. Una dintre chitare se aude prea putin, mai ales cand evolueaza in registrul acut, dar dat fiind volumul decent, reusesti sa o deslusesti. Per total, prima impresie este mai degraba favorabila. Wilder amesteca sistematic si neprogramatic elemente ce merg de la metalcore la un progresiv punctat de elemente melodice amintind de grunge, compozitiile sunt omogene si destul de originale, desi la un moment dat parca se insinueaza un anumit manierism. Prestatia live e la randul ei onorabila, cu doua amendamente: daca acel „buna seara, Sibiu!” din debutul concertului poate fi socotit o gluma, partile in care solistul vocal, Elvis pe numele sau, vorbeste intre piese mai mult in engleza decat in romana sunt la fel de deranjante ca la Monarchy pe vremuri. In plus, acelasi Elvis e de mai multe ori sensibil sub ton la partile clean. Altfel, trebuie spus ca omul are potential, schimba registrele cu usurinta si poseda un timbru agreabil. Deci la Wilder ar mai fi de lucrat, dar nimic din ce nu merge nu e ireparabil. Una peste alta, o introducere reusita.
 
Ørkenkjøtt este in schimb, din mai multe puncte de vedere, surpriza serii. Ca sa va faceti o prima impresie, voi spune ca in trupa sunt, printre altii, un basist mulatru, cu tunsoare afro in stilul lui Michael Jackson tanar si cu un rudiment de vopsea neagra pe fata, precum si un solist vocal gras, pletos si barbos, cu o haina orientala ca o rochie, lunga pana aproape de pamant, fara sa acopere insa picioarele desculte. In plus, desi vorbim despre norvegieni, decorul e plin de… camile. Cu o prima impresie vizuala cel putin ambigua, pornim spre descoperirea muzicii acestei trupe bizare. Si pot spune ca la o prima auditie e cel putin interesanta. Vocea oscileaza intre fragmente melodice ciudate, netemperate si trecute printr-un efect actionat cu piciorul de Knut Michael Haukland caci asa il cheama pe solist – si pasaje dure, iar instrumentatia creeaza plaje sonore stranii, care amintesc uneori de un post rock metalizat. Sunt si solo-uri, dar mai mult melodii pornite direct din texturile sonore ale instrumentelor, structuri libere si, pe ici pe colo, pasaje de metal dezlantuit. Prietenul nostru cu tunsoare afro, Håkon Vøllestad canta cu basul ca un bluesman adevarat, cu balans, tehnica si feeling, sectia ritmica fiind in acest context cea mai… progresiva. Ultima parte a concertului este una umoristica, in care solistul apare in costumatie de redneck si, ca si cum nu ar fi fost destul de ciudata pana atunci, muzica porneste de la un riff agresiv clasic pentru a termina intr-un final prelungit in care se amesteca free jazz, metal si noise. Si daca punem la socoteala coperta simpatica a albumului de debut Ørkenkjøtt, „Ønskediktet”, chiar ca trupa merita urmarita.
 
Dupa toate aceste experimente, o portie de metal pur si dur nu poate fi decat binevenita. Iar Persefone din Andorra ne-o ofera de la bun inceput: pasajele ritmice cu tenta death sunt dublate de chitarele care trec cu virtuozitate din riff-uri in solo-uri sau fragmente melodioase cantate in intervale paralele, structura e foarte bine inchegata si omogena, clapa imbogateste armonia. O singura problema: vocea. Marc Martins Pia e plin de energie, se simte bine pe scena, vorbeste cu cei din fata ei, dar muzical e… stingher. Cu un registru limitat intre „screaming” si vagi inflexiuni black, prestatia lui ingusteaza mult orizontul unei trupe care, altfel, are posibilitati expresive mai variate. Ma gandesc ca am mai scris lucruri asemanatoare despre alta trupa, iar lumea va spune ca am o problema cu acest gen de voce. Dar in cazul Persefone, spun doar ca solistul ar fi fost ok, dar altundeva. Pentru ca este singurul care nu adauga nimic la imaginile sonore create de colegii sai. Altfel, atmosfera e foarte buna, agresivitatea dublata de manuirea strasnica a instrumentelor e rasplatita de un public care abia incepe sa se incalzeasca si, la final, solistul sare intre cei prezenti si da startul unui mini-moshpit.
 
Loch Vostok nu mai este o prezenta chiar noua in Bucuresti. Multi ii cunosc pe simpaticii suedezi de la acelasi concert la care au vazut pentru prima data si Leprous. Si simpatic este adjectivul cel mai potrivit pentru a descrie trupa grupata in jurul solistului vocal-chitarist Teddy Möller. Cu reale calitati de frontman, acesta da tonul unui concert in care umorul si propria persiflare sunt la loc de cinste si in care diferenta intre spectatorii priviti ca prieteni si parteneri de ghidusii si muzicieni nu este facuta decat de instrumente. Muzical, Loch Vostok evolueaza intr-un registru din care nu lipseste virtuozitatea, desi nu se atinge niciodata rafinamentul. E un metal agresiv, cu riff-uri, schimbari de ritm, solo-uri si tot ce-i mai trebuie, fara a aduce nimic esential nou. O muzica placuta – pentru metalisti – facuta de muzicieni priceputi, dar care nu-ti ramane prea mult timp in minte. Bancurile anima seara, dialogurile muzicale intre cele trei voci se prelungesc si intre piese, iar accentul este pus pe promovarea noului album, „The Doctrine Decoded”. Loch Vostok are deja cativa admiratori in Romania – si nu doar UN fan, asa cum glumeste Teddy, indicandu-l pe bunul sau prieten Dan Achim – asa ca aparitia unor piese mai vechi, ca „Energy Taboo”, este salutata cu bucurie de fiecare data. Si totul se incheie intr-o nota familiara, care lasa de inteles ca pe acesti domni ii vom revedea.
 
Si dupa un scurt respiro urmeaza senzatia serii, doamnelor si domnilor, Leprous. Remarcabil! Este primul lucru care se poate spune despre un concert care, in 2012, inca strange prea putin public. Norvegienii grupati solid in jurul claviaturistului-solist vocal Einar Solberg sunt un ansamblu muzical care a inteles sa-si insuseasca elemente importante ale traditiei metal si non-metal si sa le amestece intr-un conglomerat straniu, sclipitor, unic. De la lungile pasaje repetitive pe care clapa exploreaza registre atonale pana la fragmente traditionale in care metal-ul se impregneaza cu un iz de cabaret, Leprous este intr-adevar o mostra a muzicii progresive in evolutie. Reflectiilor meditative de pe „Bilateral” le sunt opuse momente de explozie sonora si vizuala, cu o trupa ultra-mobila, intr-un dans dezarticulat si totusi bine studiat. De la „Forced Entry” la mai vechiul „Passing”, trecem printr-o serie de stari ce aduc aminte de un expresionism bine impregnat de suprarealism. Piesele sunt discontinue, momentele hipnotice sunt rupte de ritmuri compuse, armoniile vocale coloreaza cate un pasaj cu power chords si totul e intr-o permanenta miscare si variatie. Dupa un concert foarte agitat si extenuant, bisul aduce momentul cand suntem rugati sa ne asezam si sa gustam cateva minute suplimentare de muzica de prim rang. Partea sonora este dublata in timpul intregului concert de scurte fragmente filmate ce se deruleaza pe fundal, in acelasi stil expresionist si suprarealist pe care il pomeneam mai devreme, cu vagi trimiteri la David Lynch si… Aici voiam sa ajung: daca data trecuta cei de la Leprous mi l-au adus in minte pe Frank Zappa, acum as putea spune ca muzica lor e ca si cum Ingmar Bergman s-ar fi apucat de metal. La buna revedere!
 


Comentează primul

Lasă un comentariu

Adresa de email nu va fi publicată.


*