Metallica, Ghost, Bokassa /14.08.19, Arena Națională, București

1.395 vizualizări

What we do in life echoes in eternity

Cronică de concert realizată de Alin Dimache

„What we do in life echoes in eternity” spunea Russel Crowe într-un speech din filmul „Gladiatorul”. Ecourile pieselor vechi şi noi ale formaţiei Metallica vor răsuna fără discuţii în eternitate. „Creeping Death”, toată lumea scandează „die”, pe oamenii din inelele superioare ale stadionului îi auzi la o secundă distanţă. Eşti mai aproape de eternitate, bucură-te! Poate eşti prima generaţie care a ascultat Metallica, poate eşti între generaţiile care ascultă Metallica, lucrul de care poţi fi sigur e că nu eşti din ultima generaţie care ascultă Metallica, s-a văzut în public, părinţi cu copii, oameni cu plete, oameni cu păr cărunt sau fără păr, ce relevanţă are? Toţi au dat din cap pe „Enter Sandman”.

Încă de pe treptele Arenei Naţionale se simte energia conservată pentru ce-avea să urmeze. BOKASSA intră pe scenă şi se simt primele vibraţii ale stadionului. Sunetul mai încet, căldura mai mare, berea mai rece, nu se fac prea multe mişcări.

La GHOST, însă, situaţia se schimbă. Formaţia învie Rock n Roll-ul de la mama lui atrăgând atenţia cu ceva mai mult decât muzica. Îţi plac sau nu, n-are cum să nu te impresioneze contrastul dintre cum arată şi cum sună, e suprarealist. Încă pare suprarealist că aşteptăm să vedem sau să revedem Metallica, iar Ghost ne aduc puţin cu picioarele pe pământ. Ne punem pantofiorii de dans şi lucrăm puţin joc de glezne, ar fi păcat să intrăm neîncălziţi în exerciţiul eternităţii.

Circa 20:30, stadionul naţional răsună în „Ecstasy of Gold”, capodopera lui Ennio Morricone de pe coloana sonoră a filmului „The Good, The Bad and The Ugly” ce deschide concertele METALLICA încă din 1983. Setul începe cu piesa „Hardwired”. În sfârşit nu mai e cazul să se conserve energia, de la mic la mare, toată lumea se exteriorizează. Până la urmă nici n-ai de ales, valul riffurilor lui Hetfield te prinde, de-asta poate aduna 50.000 de oameni la un loc să cânte şi să danseze frumos.

Setlistul a fost variat, bogat în piese de pe noul album, desigur, nelipsit nici de cele 3-4 pe care şi cineva care n-a ascultat Metallica le-a auzit măcar o dată în viaţă. Blitz-uri sus la „Nothing Else Matters”, plete în aer la „Ride the Lightning”, voci răguşite după „Seek and Destroy”. Pirotehnicele remarcabile, nu că ar fi avut nevoie, însă sunt un element ce te transpune în atmosfera pieselor. Pe lângă acest aspect, animaţiile de pe ecrane, combinate cu imagini live cu formaţia, trecute printr-un filtru în acelaşi stil cu piesa (de exemplu, albastru şi alb la „Ride the Lightning”) sunt elemente ce se asigură că fiecare simţ îţi e „gâdilat”, iar concertul e mai mult decât audiţie muzicală, e o experienţă.

Robert Trujillo a dat drumul la robinetul de funk şi ne-a prăjit cu un solo de bass care a cuprins şi o bucată din piesa „Orion”, timp în care pe ecrane rulau imagini cu Cliff Burton, bassist al Metallica mort în accident în 1986 şi o foarte mare influenţă asupra formaţiei chiar şi după moartea sa.

Apropo de Trujillo, acesta, împreună cu Kirk Hammett au avut câte un „doodle” în fiecare concert, cutuma fiind că interpretează o piesă locală cunoscută, în cazul nostru fiind vorba de piesa „De vei pleca” a formaţiei Iris, piesă, la rândul ei, cover după Whitesnake. Discutabilă alegerea, însă a prins la public, acesta fiind până la urmă aspectul cel mai important.

Printre minusurile concertului s-ar număra faptul că Naţional Arena n-are cea mai bună acustică, indiferent de cât de bine e sonorizat concertul. În opinia subsemnatului nu e atât de tragic, nu e nici groaznic sunetul, nu e nici cazul să ne lamentăm, până la urmă am văzut şi am ascultat Metallica. Am ţipat şi ne-am mişcat, 50.000 trăind 2 ore şi-un pic în acelaşi sens.

N-ai cum să cuprinzi în destule cuvinte experienţa unui concert Metallica, orice s-ar zice despre ei, că s-au vândut, că nu mai sunt la fel de thrash metal cum erau în anii 80, că Hetfield are vocea mai soft, că Lars nu ştie bate la tobe, totul se duce în fundal, un mic zgomot de fundal în colosala vibraţie a stadionului naţional, pentru că un lucru e de necontestat, Metallica îţi poate ţine publicul în priză oricât vor, indiferent cât de mare, e una din puţinele formaţii care pot asta şi nici nu ştim cât de norocoşi suntem să le fim contemporani.


2 Comments on Metallica, Ghost, Bokassa /14.08.19, Arena Națională, București

Lasă un comentariu

Adresa de email nu va fi publicată.


*