Opeth – Pale Communion

168 vizualizări

Suedezii de la OPETH nu au nevoie de nicio introducere lunga a carierei lor; pe scurt, formatia a devenit consacrata dupa ce a lansat niste minunatii de albume, si merita sa le mentionam pe “Blackwater Park” (2001) si “Ghost Reveries” (2005). Odata cu “Watershed” (2008), s-a observat clar ca trupa a respectat clar tiparele progressive-ului si nu s-a blocat in anumite clisee (de exemplu, sa pastreze aceleasi sonoritati, asa cum fac majoritatea trupelor mari de astazi). Schimbarea masiva de stil a venit odata cu “Heritage”, care a reprezentat punctul de plecare pentru o abordare noua: Opeth a renuntat complet la growl-uri si la sonoritatile dure de death metal, lucru care a nemultumit cumplit pe multi fani. Nu am inteles, la acel moment, nemultumirea general, pentru ca Opeth, in anul 2003, a facut acelasi lucru cu “Damnation” (dar, intr-adevar, piesele de pe acest album au fost niste capodopere).

Asa cum ziceam, “Heritage” (2011) a reprezentat pentru multi un soc. Citeam in acea perioada ca aceasta lipsa de sonoritati dure ar fi dus la concluzia ca Opeth si-a incheiat perioada de dominatie din topuri. Personal, consider ca Opeth nu a dorit sa ramana pe aceleasi teritorii muzica, asadar, a construit treptat o muzica dinamica, orientata spre progressive rock, care a evoluat. Asadar, punctual culminant a venit cu “Heritage”. Acesta mi s-a parut un album foarte bun, dar nu la fel de bun ca precedentele. Ura care s-a asternut asupra formatiei a venit pentru ca in lumea asta exista prea multe persoane care nu sunt deschise la minte si judeca mult prea repede anumite fapte, fara sa constientizeze consecintele.

Totusi, mai exista o realitate. Hai sa zicem ca Opeth nu ar fi lansat acele albume care a facut trupa mare, iar “Heritage” ar fi fost materialul de debut. Se pune intrebarea: ar mai fi avut Opeth reputatia pe care o are astazi? E discutabil acest subiect, din multe puncte de vedere.

“Pale Communion”, albumul din acest an, este continuatorul lui “Heritage”. Este un album care a luat imprumutat influente si din “Blackwater Park”, “Damnation” sau “Watershed” si le-a metamofozat, incat nu au ajuns sa sune la fel. Noul disc se aseamana cu predecesorul sau prin faptul ca este bine scris si bine compus. Mikael Akerfeldt declara ca albumul porneste si de la alte influente: el a specificat ca, de exemplu, piesa “Goblin” este o oda adusa trupei cu acelasi nume. Mai mult decat atat, piese precum “River” sau “Moon Above, Sun Below” poarta amprente muzicale ale perioadei rock-ului din anii ’70. In ultimul rand, tonul oriental, pe care l-am gasit in “Ghost Reveries”, este folosit si in piesa “Voice Of Treason”. Ceea ce duce lipsa acest album sunt unele memorabile. “Heritage” a avut astfel de momente. Acest lucru este probabil cauzat de pasajele lungi atmosferice si de refrenele schimbatoare, intense.

Daca ar fi sa vorbim despre chitara si tonul sau, Opeth reuseste sa il pastreze pe acela care a facut-o mare. Fredrik Akesson este un chitarist talentat, si se dovedeste a fi un inlocuitor demn al lui Peter Lindgren; acesta a prins din urma sunetul traditional al trupei, pe care se pare ca il continua cu maiestrie. Mikael Akerfeldt ne demonstreaza din nou ca este un solist incredibil: vocea sa umbla prin diferite tonalitati, este dinamica, intima.

“Pale Communion” nu a fost o surpriza pentru ca ma asteptam ca Opeth sa lanseze ceva care sa urmeze calea urmata inca din anul 2011. Contrastul si dinamismul pe care le-am gasit in noul album m-au linistit, dar m-a dezamagit putin faptul ca nu am gasit ceva care sa straluceasca, asa cum s-a intamplat cu fiecare album Opeth pe care l-a ascultat pana acum. Termin prin a spune ca “Pale Communion” este un album bun, dar astept ceva si mai bun de la Opeth.

„Pale Communion” tracklist:

01. Eternal Rains Will Come
02. Cusp Of Eternity
03. Moon Above, Sun Below
04. Elysian Woes
05. Goblin
06. River
07. Voice Of Treason
08. Faith In Others


Comentează primul

Lasă un comentariu

Adresa de email nu va fi publicată.


*