Primordial, Bucovina, Diamonds Are Forever, For the Wicked / 30.01.2016, Arenele Romane, Bucuresti

321 vizualizări

Cu toate că alţii şi-au început de ceva timp anul din punctul de vedere al concertelor, se pare că eu am avut de aşteptat până la sfârşitul lui ianuarie pentru a lua contact pentru prima dată cu nuanţa „metalică” a lui 2016. Însă nu-mi pare rău, întrucât fac acest lucru prin intermediul uneia dintre trupele mele de suflet din zona extremă, trupă văzută anul trecut într-un festival şi în cazul căreia abia aşteptam să o regăsesc în postura de cap de afiş: Primordial. Seara este însă considerabil mai lungă decât apariţia irlandezilor, iar evenimentul Metalhead Awards 2015 este completat prin două noi cunoştinţe (în ceea ce mă priveşte pe mine) şi printr-o veterană titrată a scenei româneşti.

METALHEAD Awards 2015
Programul Arenelor Romane de sâmbătă seara este deschis de For the Wicked, grup clujean care, în cadrul galei premiilor Metalhead pentru 2015, primeşte distincţia de cea mai bună trupă nouă românească (Best Romanian Metal Newcomer). Se pare că tinerii din Cluj nu sunt la primul trofeu de acest fel, ei obţinând în 2015 Marele Premiu de la Posada Rock şi premiul „Low5Bass” Studio la The Global Battle of the Bands. Nu este de mirare însă că nu i-am ascultat până acum, căci For the Wicked merge pe linia alternative, metalcore şi nu metal, ceea ce nu se prea suprapune cu lista mea de priorităţi. Dar am ocazia să văd „pe viu” despre ce-i vorba, deşi formula nu este cea obişnuită (tobarul e de împrumut de la colegii din Vespera) – o trupă energică ce aplică reţeta consacrată a metalcore-ului, ritmuri sacadate, multe sincope, piese „aspre” întretăiate de refrene melodioase; totuşi, în ciuda câtorva riff-uri reuşite şi a atuului vocii bine puse în valoare, compoziţiile sunt mai degrabă lineare, fără o evoluţie în crescendo. Impresia generală este că are loc încă o căutare a personalităţii muzicale chiar dacă din punct de vedere „tehnic” lucrurile stau destul de bine.
For the Wicked
Spre deosebire de prima trupă a serii, numele Diamonds Are Forever nu-mi este total necunoscut, însă nici în cazul acestui grup – tot din Cluj – nu am avut ocazia să văd o prestaţie live. Iar acum acest lucru coincide cu o gală unde premiul primit de Diamonds Are Forever este cel pentru cea mai curajoasă trupă. Ceva mai vechi membri ai aceleiaşi scene metalcore, cei cinci muzicieni îşi demonstrează repede experienţa acumulată pe scenele româneşti şi nu numai, inclusiv în deschiderea unor nume sonore. Am în faţă o echipă închegată şi dinamică, pasaje dure şi zone în care tempoul scade sau aduce puţină melodie, riff-uri care se succed rapid, voce hârjâită, compoziţii agresive excelent închegate şi o mişcare continuă pe scenă. Şi ceva mai multă diversitate faţă de actul precedent, structuri parcă mai complexe şi o idee mai clară în privinţa identităţii muzicale. Se remarcă o foarte bună colaborare a chitarelor şi un fundal acoperit în permanenţă de melodie şi armonie, lucruri surprinzătoare la genul muzical abordat.
Diamonds Are Forever
Cine îşi adjudecă în seara aceasta trei premii – cea mai bună trupă românească (Best Romanian Metal Band), cel mai bun album (Best Romanian Metal Album) şi cea mai bună (re)voluţie (Best Metal (r)Evolution)? Nu este nici greu de ghicit, nici surprinzător că distincţiile merg către Bucovina, Nestrămutat şi concertul de lansare al acestuia. Probabil cel mai aşteptat album al lui 2015 a apărut abia la finele anului şi, spre marea mea părere de rău, nu am ajuns la acel eveniment declarat sold-out, lucru nu tocmai frecvent pentru underground-ul românesc. Citind pe atunci cronicile concertului, am avut şi mai multe motive să-mi regret absenţa, dar iată că acum am ocazia să-i revăd pe ieşeni cu forţe proaspete şi un show pe măsură. Iar începutul îmi satisface pe deplin dorinţa de a asculta, parţial, noul disc în concert: Dă-mi mâna, toamnă, Cărări în suflet, Ultima iarnă, Veacul ruinei şi La apus sunt o carte de vizită excelentă pentru activitatea Bucovina din ultima vreme. Ca de fiecare dată, scena este de o energie dezlănţuită, ceea ce caracterizează din plin grupul românesc ce reuşeşte să îmbine cel mai bine metal-ul cu filonul folcloric – cu adevărat folk metal, cu mărturii precum Sunt munţi şi păduri, Luna peste vârfuri, Spune tu, vânt şi Duh. Duelul vocilor şi al chitarelor, cadenţa bateriei şi armonia basului, toate dublate printr-o atitudine ce nu lasă loc compromisului, fac dintr-un concert Bucovina o lecţie pentru orice trupă care vrea să fie auzită. Cu trei luni trecute de la tragedia din Colectiv şi piesa Şoim în văzduh dedicată lui Adi Rugină, Crivăţ ne îndeamnă să ne amintim că ar trebui să ne definească trei lucruri: suntem metalişti, nu uităm şi nu iertăm. Iar mesajul ajunge în totalitate la audienţă, pentru că ieşenii sunt respectaţi, ascultaţi şi aclamaţi de fiecare dată. Acelaşi public care strigă acest slogan împreună cu ei se avântă la pogo pe Straşnic neamul meu şi Zi după zi, noapte de noapte sau cântă la unison Straja, Sub Piatra Doamnei şi Mestecăniş. Astfel că nu e deloc greu să rezoneze în totalitate cu Bucovina.
Bucovina
În afară de premiile „clasice”, Metalhead acordă şi unul conform preferinţei personale – METALHEAD’s Choice, iar acesta merge la Primordial. Nu ştiu criteriile folosite de Metalhead (de pe pagina de web pot extrage „la cererea publicului după showul fenomenal de la Metalhead Meeting 2015” şi „cel mai bun şi mai iubit album al anului 2015 în România”), însă nici nu mă interesează prea mult altceva decât faptul că pot revedea Primordial în poziţia de cap de afiş, într-o seară în care irlandezii îşi pot desfăşura în voie concertul. Nu ştiu cât de relevantă poate fi recenzia care se declară fan din capul locului, dar iată o încercare…
După cum ziceam la început, este una dintre trupele mele de suflet, iar preferinţa aceasta este greu de explicat – o combinaţie între piesele încărcate de tensiune şi încrâncenare, temele istorice deseori tragice, variaţia liniilor melodice şi personalitatea copleşitoare a lui Alan Averill – Nemtheanga. Dincolo de registrul limitat al vocii, care parcă s-a restrâns şi mai mult în cei douăzeci şi cinci de ani de repetiţii, înregistrări şi concerte, Nemtheanga este un personaj în cel mai pur sens – frontman până la confundarea sa cu trupa, excelent liant cu spectatorii, de pus la dicţionar pentru cuvântul „expresivitate”, deţinătorul unui discurs inteligent şi mobilizator şi, nu în ultimul rând, un tip extrem de fotogenic cu tot cu imaginea ameninţătoare pe care i-o dă vopseaua de pe faţă şi mâini. Mesajul pieselor Primordial nu este unul facil – distrugere, trădare, moarte în pustietatea mării, tragedia unei naţiuni; însă forţa pe care o degajă solistul pe scenă şi partitura vocală transformată într-o recitare furioasă dublează impactul unor compoziţii încrâncenate precum No Grave Deep Enough sau Bloodied Yet Unbowed, al sfâşierii din The Coffin Ships şi Where Greater Men Have Fallen, al implacabilului din Babel’s Tower.
Primordial
Îmi dau seama că, scriind cele de mai sus, sunt puţin nedreaptă faţă de chitariştii Micheál O’Floinn şi Ciáran MacUiliam, basistul Pól MacAmlaigh şi bateristul Simon O’Laoghaire – în fond şi la urma urmei măsura în şase optimi şi ritmul de vals extrem ce caracterizează muzica Primordial li se datoreşte, pe scenă, în primul rând lor – Gods to the Godless, Traitors Gate cu cele mai puternice tuşe black metal, Wield Lightning to Split the Sun sunt grăitoare în acest sens. Iar cei patru formează o echipă profesionistă şi bine sudată, instrumentele lor umplu aerul de o vibraţie pătrunzătoare şi fac publicul numeros din Arene să îşi agite pletele sau pumnii după cum dictează ritmul ternar. Totuşi, adesea această echipă trece în plan secund şi singurul pe care-l vedem zburând dintr-o parte în alta a scenei, deseori căţărat pe monitoare sau cu braţele întinse dincolo de spaţiul despărţitor, este solistul. Iar spectatorii, cel puţin cei din primele rânduri, sunt fascinaţi de o asemenea apariţie; energia se propagă rapid în rândurile lor, iar după cele trei piese care, pentru mine, definesc perfect seara – As Rome Burns, Heathen Tribes şi Empire Falls (care încheie, fără alte artificii, concertul) – nu mică mi-e mirarea că nu sunt singura care şi-a pierdut vocea. Dar e greu să rezişti imboldului de a cânta din toţi rărunchii, sacadat, „Sing, sing, sing to the slaves / Sing to the slaves that Rome burns”, sau „We are born / From the same womb / Hewn from the same stone”, sau „Where is the fighting man? / Am I he?”
Primordial
Recunosc, mi-ar plăcea să am ocazia să ascult live, de la un capăt la altul, To the Nameless Dead, din punctul meu de vedere cel mai reuşit album Primordial. Însă până una alta observ cum tocmai s-a încheiat – prea repede! – un concert excelent, care i-a mulţumit pe majoritatea fanilor prezenţi şi a smuls câteva păreri admirative celor care nu-i numără pe irlandezi printre preferaţii lor. Iar asta spune ceva.
Foto: Diana Grigoriu

Galeria foto de la concert poate fi văzută AICI.


Comentează primul

Lasă un comentariu

Adresa de email nu va fi publicată.


*