Rockstadt Extreme Fest (ziua 1)/13-16.08.2014, Cetatea Rasnov

486 vizualizări

Anul acesta vara nu pare hotărâtă să lase prea repede locul toamnei, nici măcar în zonele montane transilvane în care dăinuie încă, mărturie a unor vremuri apuse, Cetatea Râșnovului. În cadrul îmbibat de istorie, marcat de prezența benefică a sașilor și apăsat de paragina care a cuprins, odată cu exodul acestora din urmă, o parte a așezării, de câțiva ani încoace, timp de câteva zile pline, se aude, vorba Phoenix, „zvon de muzică rock”. Rock extrem, mai ales de când încercările de festivaluri din zonă au căpătat contur clar sub numele de Rockstadt Extreme Fest.

Pensiunile sunt toate ocupate de câteva luni bune, pe terenul pe care în copilăria mea germanofonă juca echipa locală FC Bucegi (o mai fi și acum?) se întind corturile – Quechua, într-o proporție covârșitoare – iar la vreo sută de metri mai încolo, după un șir de binevenite și răcoritoare tarabe cu bere, mici și altele asemenea, intrăm pe domeniul propriu-zis al festivalului. Trei zile complete de rock extrem – patru cu prima, cea dedicată câtorva trupe care se produc pe scena a 2-a, aflată într-un cort – își așteaptă beneficiarii.

Joi, 14 august, în jurul orei 15, încă vin pâlcuri-pâlcuri rockerii, ba cu trenul, ba cu mașina sau motorul. Programul a început deja de peste o oră și jumătate, dar din motive de serviciu, căldură și oboseală, e practic imposibil să vezi toate trupele. De fapt, ideea unui astfel de festival este să ai de unde alege și să te lași, măcar din când în când, surprins. Sub un soare crâncen – parcă nicio diferență față de asfaltul bucureștean – mă postez în fața scenei tocmai la timp cât să-i văd urcând pe ea pe cei de la Kultika. Apariție interesantă, timișorenii propun o muzică atmosferică, cu rădăcini într-un metal mai mult sau mai puțin întunecat, care virează astăzi către texturile sonore atât de caracteristice subgenurilor cu prefixul „post”.

Compozițiile își pierd din impact prin prestația live care sună cumva neînchegat, mai degrabă ca o repetiție, un atelier la care sunt puse cap la cap instrumentele și bucățile pieselor. Vocea, altfel interesantă, scapă și ea în câteva rânduri tonul. Una peste alta, din fragmente și momente de inspirație, atmosfera se clădește ușor-ușor, cu un aer de shoegaze și câte o vagă reminiscență de black. Reacția în general bună a unui public încă nu foarte numeros, dar generos dacă ne gândim la căldura pe care o rabdă stând în fața scenei, e completată de atitudinea degajată și modestă a celor de pe scenă. În lungul proces de confirmare artistică, atitudinea contează destul de mult, iar faptul că trupa din Timișoara e una dintre cele mai simpatice din noul val este și el dătător de speranță.

Pășim imediat pe tărâmuri mai întunecate, în plin black-metal depresiv, odată cu bucureștenii Kistvaen. Cei care insistă să rămână în preajma scenei primesc un ajutor surprinzător dar neprețuit de la oamenii de ordine, coordonați – ca de obicei, aș spune – de Andrei Irode, care stropește rockerimea încinsă (la propriu!) cu binefăcătoare jeturi de apă. Ca să revenim la muzică, dacă fostul solist vocal, Ștefan (Fane, Buvnitz sau cum vreți să-i spuneți) se remarca prin diversitatea registrelor interpretative, Stege, noul frontman, adoptă o atitudine teatrală care face cel puțin jumătate din tot spectacolul live. Fie că e cu fața ascunsă de un văl, fie că își înfățișează publicului expresiile chinuite sugerate de compozițiile trupei, tânărul muzician duce la extrem jocul scenic și țipetele disperate ale unui black în care atmosfera joacă un rol de bază. Toate acestea se desfășoară pe fundalul melodiilor triste, adesea repetitive, izvorâte din chitara lui Fenrir, maestrul de ceremonii Kistvaen.

De fapt, aici stă secretul trupei: în liniile melodice. Uneori inspirate, alteori nu, ele țes pânza muzicală care exprimă paleta de sentimente chinuite din care se compune trupa. Se aud pe ici, pe acolo, influențe My Dying Bride sau – îndrăznesc să spun – chiar Abigail, de data aceasta ansamblul sonor e destul de omogen și urletele încântate pe care un spectator le scoate și la câteva minute după încheierea recitalului arată că bucureștenii și-au câștigat felia lor de public. Un pic mai multă varietate i-ar face după părerea mea mai relevanți.

Cred că a sosit vremea ca celor de la Code Red să le ofere cineva șanse afirmării și dincolo de granițele României. Mi-am dat seama de acest lucru încă de la ediția trecută a Rockstadt Extreme Fest, iar impresia de atunci mi se confirmă și de această dată. Brașovenii sunt una dintre cele mai coerente și mai inspirate trupe de death-metal pe care le-am auzit în ultimii ani. Extrem de închegați și live – în condițiile în care ruperile de ritm, motivele muzicale fragmentate se succed furibund ca și variațiile de tempo și atmosferă – brașovenii îmbină ideal tehnică și brutalitate. Chitarele, deși pe alocuri murdare, se coordonează în crearea unor teme și riff-uri solide, tobele sună de-a dreptul masiv, cu o forță și o precizie indispensabile compozițiilor, pe scurt, tot ansamblul merită atenție de la prima la ultima notă.  Compozițiile sunt suficient de aerisite pentru a fi percepute distinct, în ciuda vitezei, variațiile sus-pomenite asigură echilibru, sunetul e în ton cu tot acest complex sonor. Singurul meu regret este că, în ultima zi de festival, cei de la Code Red au fost unii dintre primii care și-au recuperat materialele promoționale de la standul unde se vindeau așa că, în momentul în care mi-am făcut monetarul și am vrut să-mi cumpăr CD-ul cu „Dominions of Our Deceitful Beliefs”… ia-l de unde nu-i.

Și dacă tot am ajuns aici, e vremea să vorbim un pic și despre standuri, terase și altele asemenea, parte integrantă a infrastructurii unui festival de amploare. În spatele mixerului avem parte de un mic târg rock. Pe de o parte trupele prezente își vând aici materialele promoționale – în special CD-uri și tricouri –, iar din câte se observă la fața locului, după fiecare cântare există măcar câțiva cumpărători. Albume mai vechi și mai noi, tricouri și hanorace stau lângă câte o găselniță mai originală, cum ar fi colierele tricolore ale trupei Poem. Pe lângă acestea, Niche Records te îmbie cu o varietate de albume, DVD-uri și tricouri, acestea din urmă mergând de la John Lennon, imagini vintage cu Deep Purple sau Judas Priest, până la Napalm Death și Carcass, fără a lăsa deoparte nici personaje populare nemuzicale, cum ar fi principalii protagoniști ai serialului Breaking Bad.

În ceea ce privește muzica propriu-zisă – cu sau fără suport video – prețurile sunt în general comparabile cu cele din afară, dar, ca și acolo, găsești câte o bijuterie uitată și destul de ieftină: „Night On Bröcken” al lui Fates Warning sau „The Gathering” al lui Testament la 35 de lei, iată două exemple concludente. În dreapta cum stai cu fața la scenă se întind terasa cu bănci și mese de lemn și barul de la care, cu jetoane, poți cumpăra o bere, un pahar de vin (nu tocmai extraordinar), apă, sucuri, dar și un grătar, murături sau excelentul gulaș făcut în ceaun la fața locului. Alternativa e oferită de numeroasele terase și standuri aflate imediat la ieșirea din incinta festivalului, cu prețuri ceva mai mici și cozi ceva mai mari.

La întoarcere, imediat după ce intri, ochii îți cad pe cortul unde se află și scena a 2-a, dedicată în special activităților nocturne. Dacă ți-e poftă de ceva dulce există și în acest caz o ofertă destul de variată, iar băutorilor mai pretențioși le stau la dispoziție cocktail-urile cu votcă sau Tatratea, o băutură alcoolică pe bază de plante, bună dar cam grea… pentru buzunar. Cine are chef poate să-și exerseze între trupe și îndemânarea de arcaș, dar foarte mulți dintre cei prezenți preferă să urce până la cetate – frumos întreținută – sau să dea o tură până la Bran.

Ne întoarcem în fața scenei pe care urcă acum Necrovile. Atmosfera e deja încinsă, praful se ridică din zona moshpit-ului, iar clujenii dau fără prea multe comentarii drumul mașinii de tocat riff-uri. Tehnica în regim de viteză este incontestabilă, dar din cauza notelor „înghesuite” una într-alta muzica dobândește un aspect cât se poate de uniform. Altfel, instrumentiștii sunt stăpâni pe părțile lor și sună corect împreună, dar reușesc cu greu să evite o senzație de monotonie după doar câteva piese. Schimbările de tempo sunt în acest context binevenite, ca și riff-urile care ies din cavalcadă furibundă și vitezomană și reușesc să creeze chiar o atmosferă bolnavă și în ton cu versurile. Unul dintre cei doi soliști vocali este și autorul unei formulări haioase, el cerându-le celor din față să facă „un fucking circle fucking pit”. E drept, destinatarii nu se lasă rugați. Sunetul clar și puternic lasă în urmă impresia unei trupe cu real potențial dar cumva neconvingătoare. Ieșirea din tăvălugul stilistic uniformizant, fără a părăsi trăsăturile de bază ale genului, este, din punctul meu de vedere, soluția către care ar trebui să se îndrepte Necrovile.

Apropo de uniformizare, aceasta amenință de multe ori să cuprindă și publicul. Desigur, oricare dintre noi are și poartă cu oarecare bucurie – de nu și mândrie – accesoriile tipice metal. Dar parcă e un pic deconcertant să vezi numai și numai un singur gen de tricouri, de pandantive și de manifestări. Așa că petele de culoare nu fac decât să revigoreze acest festival: baloanele de săpun care zboară peste moshpit la Code Red, Necrovile și apoi tot restul serii sau rocker-ul cu un papagal de plastic lipit pe umăr sunt dovada vie și necesară că și în metal-ul extrem există simțul umorului și că nu toată lumea se ia prea în serios, pe sine sau diferitele versuri războinice care, cu anumite excepții (Watain, Belphegor etc.) au și un caracter – mai mult sau mai puțin – metaforic.

În ultimii ani s-a dezvoltat și la noi pasiunea pentru tatuaje. În sine, fiecare este liber să se „împodobească” cum îi place, dar excesul cred că strică și aici, mai ales că nu vorbim despre un tricou sau despre o geacă pe care le arunci când te plictisești, ci despre un lucru „cam” permanent, care cere deci ceva reflecție și cântărire a opțiunilor. Repet, aceasta nu este o diatribă împotriva tatuajelor în sine, ci doar un îndemn la discernământ. Mă uitam de altfel la o fată frumușică foc care avea pe piept un mare cap de mort. Și mă întrebam: cum o fi când, cast sau nu, vrei să-i săruți sânul iubitei și vezi că de acolo se uită la tine rânjind o mortăciune? Sigur, lucrul poate fi perceput și filosofic, în sensul că toată atingerea trupească se topește în cele din urmă în moarte. Să nu divagăm totuși prea mult.

La lăsarea întunericului de pe scenă cade cortina simbolică din spatele căreia apare una dintre senzațiile festivalului: Fleshgod Apocalypse. Teatru muzical, operetă death-metal? Oricum am lua-o, italienii dezvăluie o lume mitologică articulată pe sonorități moderne și brutale completate de o orchestrație simfonică bombastică, toate într-un spectacol de mare clasă. Axat pe compozițiile de pe cele mai recente albume, „Agony” și „Labyrinth”, recitalul e completat de interludii recitate, toate legate de conținutul ideatic al versurilor, iar atmosfera – atât sonoră cât și vizuală – capătă un pronunțat caracter dramatic prin prezența pe scenă a unui pian vechi, mânuit cu măiestrie de Francesco Ferrini și a sopranei cu mască venețiană Veronica Bordacchini. Foarte echilibrat, sunetul pune în valoare atât clapele și partea orchestrală, cât și instrumentele moderne, iar această îmbinare se manifestă permanent și în compoziții. Întunecate, meditative, în viteză sau lirice, acestea bucură deopotrivă ochiul și urechea și oferă prilejul unora să privească fascinați, ca la teatru, și altora să se dedice mosh-ului și crowd surfing-ului, asistați profesionist și amical de excepționalii oameni de pază. Nicio clipă de monotonie și un recital care se termină parcă prea repede, iată coordonatele pe care se mișcă Fleshgod Apocalypse, fără îndoială unul dintre momentele de vârf ale întregului festival.

Din punctul meu de vedere Belphegor reprezintă o culme a agresivității fără rost, a lipsei totale de respect față de celălalt, a insultei gratuite și a invectivelor inculte. Iar muzica… nu mai spun nimic. De aceea îmi asum eventualele critici și plec din incinta festivalului cât cântă austriecii, care par să se bucure de un anumit succes, dat fiind numărul mare de tricouri vândute la sfârșitul recitalului.

Death-metal onest, bătrânesc dar nu obosit, voce unică în tot peisajul metalic, consecvență și indiferență față de mode și tendințe: într-un cuvânt, Obituary. Început la miezul nopții și intrat din plin în perioada clasică prin piese de pe „Slowly We Rot” – „Intoxicated” și „Bloodsoaked”, recitalul trupei din Florida se ridică la măsura așteptărilor. Donald Tardy într-o formă excelentă este stâlpul ritmic marțial, rapid și exact al unui concert care, cu foarte puține cuvinte spuse în pauze, pare mai degrabă o lungă piesă, o incursiune în diferitele avataruri ale unui death-metal bazic dar nu mai puțin fermecător. La capitolul istorie trebuie precizată și prezența – de câțiva ani încoace – în echipa Obituary a basistului Terry Butler, unul dintre pionierii genului. Moshpit și urale se îmbină la întâlnirea cu „Gates to Hell” și „Infected”, Trevor Peres toacă un riff după altul, avantajat de faptul că prezența lui Kenny Andrews oferă trupei și solo-urile de care au nevoie, pentru variație, piesele altfel grele, apăsătoare și bazate pe teme masive în armonie de cvintă-octavă. John Tardy e ca de obicei semnul distinctiv, deși, trebuie spus, ușor-ușor, insinuant, vocea dă primele semne de slăbiciune, mai ales pe final. Dar una peste alta Obituary își păstrează prospețimea și acea capacitate de a suna inspirat în ciuda rețetei componistice practic neschimbate de douăzeci de ani încoace. E sevă death-metal, e pasiune și e acel strop de originalitate care a contribuit la nașterea unui fenomen. Metal extrem și onest, excelentele schimbări de tempo în care viteza propice moshpit-ului lasă locul unor lungi pasaje apăsătoare, precum peisajele post-apocaliptice de pe coperțile unor albume ca „The End Complete” sau „World Demise”, plus incursiuni în prezent („Inked In Blood”), bine tolerate atâta timp cât totul se termină cu „Slowly We Rot”.

Pentru cei mai rezistenți urmează, decalată din pricina unei întârzieri imprevizibile, trupa Misery Index din Baltimore. Muzicieni cu o carieră deja respectabilă, americanii oferă, din ce spun cei prezenți, un recital solid și la obiect. Dar oboseala e mult prea mare și unii dintre noi trebuie să plece spre case. Mai ales că în față ne mai stau două zile de Rockstadt, extreme cât cuprinde.

Citeste si:


O galerie foto vasta de la eveniment AICI.


Comentează primul

Lasă un comentariu

Adresa de email nu va fi publicată.


*