Rockstadt Extreme Fest Ziua 3 / 03.08.2019, Râșnov

143 vizualizări

Sâmbăta debutează cu o ploaie cruntă şi deja încep să mă întreb cum va arăta festivalul pe aşa o vreme. Totuşi, pe la prânz lucrurile încep să se îndrepte şi, cu ajutorul multor baloţi de paie întinşi pe jos, spaţiul cu „răutăţi” capătă o faţă decentă; să le dea Dumnezeu sănătate urmaşilor celor ce au inventat cizmele de cauciuc şi pelerinele impermeabile. Într-un astfel de context urcă pe scenă copiii de la Blană Bombă, o apariţie interesantă prin prisma vârstei ce nu cred că depăşeşte treisprezece ani; nu cântă rău deloc, dar ceea ce-i foarte tare este atitudinea: super comunicativi, ia puştiul cu vocea are dreptate când îi îndeamnă pe cei ce stau la mese să se ridice şi să vină în faţă – la rock se stă în picioare!

Clujenii de la Eat Your Heart n-au acelaşi noroc, căci ploaia reîncepe zdravăn pe ritmuri de alternative şi metalcore; aproape tot publicul se evaporă, dar oamenii îi zic cu furie în faţa celor câteva pelerine care se agită la gard. Dacă vă place Ministry, cel mai probabil vă va plăcea şi Alister Mars, cu un industrial metal antrenant şi reuşit, plus o imagine de senă clasică; o singură nedumerire am, în condiţiile în care o grămadă de trupe din întreaga lume se străduiesc să spună nişte fraze în limba ţării unde cânta, oare băieţii din Moldova nu „vorbeşte” româneşte? Urmează Ktera, trupă ce îmbină interesant pasajele progressive metal cu mathcore şi avant-garde; efectul sună fain dacă stai să aprofundezi, însă e clar că nu-i vorba despre o muzică uşor de digerat, cu riff-urile sale elaborate şi ruperile de ritm agresive. Linia e păstrată de Omega Diatribe, trupă din Ungaria adeptă acelui groove metal de import american, atât de popular în ultimii ani; doar că vecinii maghiari sunt sabotaţi de ploaie cam jumătate din concert şi abia spre final publicul se agită numai bine de o fotografie de ansamblu. Durităţile continuă cu grecii de la Bio-Cancer şi al lor thrash metal à la Bay Area, peste care vocea se duce în registrul black cu un screaming continuu; nu-i o trupă care să-mi atragă atenţia, dincolo de solistul bronzat care încearcă să anime spectatorii deja muraţi de ploaie. Scenariul se repetă la Sworn Enemy, hardcore made in USA – trupă foarte dinamică, dar pe care nu o văd aducând nimic nou în peisaj.

Registrul se schimbă doar un pic atunci când Schammasch îşi începe numărul; elveţienii au rădăcini black/death peste care vin cu elemente de avant-garde ce aduc ceva nou şi interesant peste formula consacrată. Nu-i vreo revelaţie, dar îi poate face pe necunoscători să caute mai multe informaţii despre o trupă surprinzător de melodioasă. Rămânem în sfera black/death a Cantoanelor, de unde vine şi duoul chitară-tobe reunit sub numele Bölzer; o noutate pentru majoritatea spectatorilor, ca şi compatrioţii de mai devreme, elveţienii sunt adepţii metal-ului extrem – sau, cum spun ei, blackened death metal, din care nu lipsesc însă liniile melodioase. Aceste două formaţii rup forţa brută ce s-a generalizat mai devreme şi pregătesc terenul pentru ceea ce urmează.

Despre Asphyx pot spune că e una din puţinele trupe death metal cu care m-am întâlnit pentru prima dată într-un concert şi mi-a picat cu tronc. Olandezii introduc adesea pasaje doomy, astfel că rezultatul este unul agresiv fără a da impresia de „pe repede-nainte”. Ritmul alternează, iar pasajele în tempo mediu conturează o atmosferă densă, apăsătoare, dură. Răutate balansată, aşa s-ar caracteriza pe scurt concertul Asphyx, în care se remarcă Vermin, Death the Brutal Way, Asphyx (Forgotten War), Der Landser (despre Stalingrad, loc pe care solistul Martin van Drunen îl descrie drept cimitir comun pentru olandezi şi români), Forerunners of the Apocalypse şi The Last One on Earth.

Pentru mine, Bloodbath nu este decât o ocazie de a-i revedea pe Nick Holmes (voce, Paradise Lost), Martin Axenrot (baterie, Opeth), Andres Nystöm şi Jonas Renkse (chitară, respectiv bas, Katatonia). Altfel, îmi este greu să vorbesc despre o trupă care nu-mi displace, dar nici nu mă atrage în mod deosebit. Venit din lumea aglomerată a death metal-ului suedez, supergroup-ul sună într-adevăr ceas, dar nu găsesc nimic nou în formula propusă. Concertul este, ce-i drept, dur şi foarte reuşit pentru cei care agreează stilul, aşa că alţii ar fi mai în măsură decât mine să-l descrie. Nu am vreo simpatie deosebită nici pentru a doua trupă a zilei ca importanţă, Clawfinger, care întârzie programul cu jumătate de oră din cauza problemelor cu clapa. Păstrăm ţara, schimbăm tonurile în rap metal cu influenţe de industrial; spre deosebire de actul anterior, despre Clawfinger chiar pot afirma că nu-mi place şi constat că cei mai mulţi spectatori stau buluc, dar nu prea trăiesc un show de altfel cu potenţial. Ritmul propus de suedezi i-ar ţine în priză pe amatorii de astfel de muzici, doar că acum senzaţia e că au greşit festivalul. Cred că e singura alegere neinspirată a organizatorilor, iar scurtarea acestui număr vine ca o confirmare.

Îmi dau seama că pe ziua de azi tonul meu a fost mai mult unul între blazat şi negativ, iar vremea capricioasă are pre puţin de-a face cu asta. Aşa că cineva ar fi îndreptăţit să întrebe de ce-am mai venit. Păi, e simplu: Accept; şi-mi dau seama după agitaţia din public că nu-s singura, iar toată vremea urâtă e uitată pe loc atunci când intră în scenă Wolf Hoffmann, veteranul chitarist şi liderul trupei, respectiv dinamicul solist Mark Tornillo, devenit cu succes emblema grupului german. Alături, echipa este relativ nouă – Uwe Lulis (chitară, cunoscut din Grave Digger şi Rebellion), Martin Motnik (bas, trecut prin Darkseed)  şi Christopher Williams (tobe); nouă-nouă, dar cu ştate vechi prin scena metal germană şi nu numai, ceea ce se vede imediat în concert. Un show cu orchestră simfonică, aşa cum s-a petrecut prin alte părţi, depăşeşte totuşi posibilităţile REF; avem parte deci de o seară de heavy metal ca la mama lui: Die by the Sword, Restless and Wild, No Regrets, Life’s a Bitch, Pandemic, Fast as a Shark, Teutonic Terror. Am văzut până acum Accept de atâtea ori, şi cu Udo şi cu Mark, încât atunci când aud de un concert al nemţilor prima reacţie este: mdea, bine. Însă când începe show-ul şi intru în atmosfera demenţială pe care o creează Accept, îmi dau seama că aş fi făcut o mare prostie dacă nu veneam. Iată şi senzaţia de acum, pentru că este o reală bucurie să vezi cum toată lumea cântă în jurul tău Stalingrad, Shadow Soldiers, Princess of the Dawn, Midnight Mover şi, bineînţeles, cele două „imnuri” Metal Heart şi Balls to the Wall. Excelent concert de sâmbătă seara!

Galeria foto poate fi vizionată aici.


Comentează primul

Lasă un comentariu

Adresa de email nu va fi publicată.


*