Rockstadt Extreme Fest (ziua 3)/13-16.08.2014, Cetatea Rasnov

653 vizualizări

„Canta cucul, bata-l vina, de rasuna Bucovina”. Nu, Bucovina nu este pe afis la aceasta editie a Rockstadt Extreme Fest, melodia rasuna din vioara unui tigan cu palarie si mustata care se plimba printre mesele la care s-au asezat de dimineata rockeri tineri si batrani. Coardele suna cam fals, dar pletosii mai scapa cate un ban in buzunarul scripcarului care, chiar daca se plange ca e cam seceta, bantuie in universul metalului extrem timp de trei zile si scartaie cate un „Doamne, ocroteste-i pe romani”. Iti mai limpezeste urechile si te racoreste. Desi, in cea de-a treia zi, caldura nu mai e atat de ucigatoare. Asa ca dupa cateva amintiri depanate ma indrept spre scena la recomandarea unui prieten care imi spune ca ce urmeaza promite sa sune foarte bine. S-auzim.

Pe scena urca Hteththemeth. Da, da, incercati sa pronuntati si apoi ganditi-va ca nici mie nu mi-a fost usor sa scriu, iar in program numele e ortografiat gresit. Adaugati la toate acestea tricourile ciudate pe care mi-au cazut ochii din prima zi de festival si veti vedea de ce sunt cel putin curios. Introducerea induce o stare de asteptare tensionata si stranie iar dupa mai putin de un minut pe scena apare un personaj coborat parca din vreo piesa de teatru grotesca din secolele XVII-XVIII, despre care nu stii de unde sa-l iei: corpolent bine, cu parul cret peste umeri, sacou si cioc si privire ironic-bolnava, Lao Kreegan – caci asa-l cheama pe individ – starneste un zambet cand isi incepe prestatia cu un „aaah!” soptit care nu lamureste nimic. Incet-incet insa, peisajul sonor se dezvaluie, odata cu lepadarea sacoului, nu si a cravatei intinse regulamentar… la spate. Umorul ce aminteste de Vulture Industries e sustinut de melodii care te bantuie, accentele doom si refrenele amplifica aerul teatral.


Arta muzicala si prezenta scenica beneficiaza de un sunet sclipitor. Miscarilor dramatice solistul vocal le adauga un timbru curat de tenor, frant din cand in cand de urletele la care se baga si chitaristul Bob. Solourile de chitara evadeaza din cliseele arpegiilor insirate doar „ca sa fie”, sustin prin melodie ansamblul conceptual bine creionat din punct de vedere armonic si atat de organic incat abia observi cum basul isi construieste progresiile cu meticulozitate, fara sa se fereasca de cate un slap cand e nevoie. Unii se plang ca nu deslusesc stilul Hteththemeth, dar tocmai acest lucru demonstreaza ca nu trebuie sa te bagi intr-un sertar cand ai ceva de spus. Daca gasiti pe undeva piese ca „Light Lies” sau „I’m in Hate”, dati fuga sa le ascultati. Asteptati-va la un sarcasm cinic, la o viziune intunecata a vietii si a iubirii, ilustrate de o muzica plina de o rara expresivitate. Din punctul meu de vedere, brasovenii sunt revelatia incontestabila a festivalului.

Sarim repede la o cu totul alta atmosfera, una care va domina o buna parte a acestei ultime zile petrecute la Rasnov: hardcore, hardcore, hardcore. Si cateva genuri inrudite. Deschiderea in aceasta directie o face Rock n Ghena, o trupa deja bine cunoscuta amatorilor sonoritatilor caracteristice.


Sunetul e beton, dar sare de la inceput in urechi nesiguranta bateristului Radu – altfel un instrumentist pe care l-am auzit de multe ori si pe care il apreciez –, cu tobele furibunde „impiedicandu-se” o data la cateva masuri. Publicul isi incepe obisnuitul dans dezarticulat, atmosfera e incinsa, cuvantul de ordine e „respect”. Si, desigur, li se cuvine respect celor care se zbat sa faca muzica in care cred. Altfel, compozitiile in forta se limiteaza la sabloanele genului, iar recitalul e linear si obositor. Fanilor le place, dintre ceilalti prea putini sunt convinsi. In afara de confratii de peste hotare… dar ajungem si la ei un pic mai tarziu.

In general, dar mai ales in contextul politic actual, o trupa din Basarabia nu are cum sa fie primita altfel decat cu nesfarsita simpatie. Este si cazul Infected Rain, un grup metalcore care atrage cu atat mai multe priviri cu cat frontman-ul este de fapt o frontwoman cu tunsoarea aparent rebela in care se impletesc blondul cu un mov spre roz (sper sa ma corecteze careva mai avizat, nu deosebesc extraordinar de bine nuantele). Si Lena – caci asa o cheama pe respectiva – are si carisma si forta in voce. Dar cam atat.



Muzica Infected Rain e de o monotonie strivitoare, structurile sunt cele reluate de sute de ori de nenumarate alte trupe, riff-urile nu se retin pentru ca nu se deosebesc decat vag de alte zeci, sute, mii de riff-uri de gen. Totusi succesul la public e garantat, iar membrii trupei sunt solicitati indelung la fotografii. Si raspund cu amabilitate. Si mie imi sunt simpatici, de aceea chiar imi doresc sa evolueze muzical.

Si iarasi binevenita alternanta: dupa o repriza de topaiala, un moment prelungit de note lungi si ritmuri martial-funebre. Ei, nu chiar funebre, pentru ca stoner-ul estonienilor de la Talbot nu e atat depresiv cat visator si cu inevitabila tenta psihedelica de anii ’70. Dupa un obicei mai nou, al carui reprezentant de seama e trupa americana Om, acest doom se canta fara chitara.


Maestrul de ceremonii Magnus Andre canta la bas si voce, dar manuieste cu dezinvoltura si un sintetizator responsabil pentru sunete distorsionate si culoare timbrala. Cu suportul bateristului Evgheni Mihailov, Talbot prezinta unui public destul de surprins muzica albumelor „EOS” si „Scaled”. Compozitiile sunt aerisite si foarte apasate, simple dar nu lipsite de o anumita expresivitate. In ritmul lor lent, estonienii se straduiesc din greu sa te convinga. Si stai si stai in fata scenei si nu stii daca iti place cu adevarat sau nu. Si deodata te trezesti ca recitalul s-a terminat si ca parca ai mai asculta un pic. Da, in stilul lor departe de orice artificii sau virtuozitati, estonienii sunt o trupa valabila si cu prestanta live. Dar trebuie sa te lasi patruns de fiorul doom. Noi am reusit.

Despre Siberian Meat Grinder nimeni nu stia mai nimic. Tricourile zaceau la standurile de materiale promotionale, iar ora dedicata recitalului rusilor era privita de multi ca o ocazie buna sa-si mai traga sufletul si sa-si racoreasca gatlejul. Dar de la primele note e clar ca nu e cazul de asa ceva. Cei doi solisti vocali mascati – si astfel amintind de Brujeria – cu nume de scena pompoase ca Robert the Dark Shaman si Vladimir the Grand Tormentor incing din prima atmosfera cu thrash-ul lor asezonat cu hardcore. Crossover cat se poate de saltaret, lucru pe care il inteleg imediat si cei din fata scenei.


Rusilor nu le trebuie decat o piesa ca sa cucereasca publicul (hm, cuvantul asta, „a cuceri”, suna cam rau cand e asociat cu vecinul de la Rasarit, dar in context metal treaca-mearga). Muzica e directa, simpla si cu un carlig old school care o face tocmai buna pentru concerte. Moshpit-ul se mareste, crowd surfing-ul e de-a dreptul coplesitor, mai ales cand unul dintre cei purtati pe maini este chiar coordonatorul trupelor de ordine, Andrei Irode. Fara a constitui o revelatie, Siberian Meat Grinder candideaza la premiul de popularitate, lucru vadit din multimea de tricouri cu ursi siberieni rasarita imediat dupa recital in randurile spectatorilor.

Si ca tot am vorbit despre Andrei Irode, un coleg de breasla spunea ca el si Black Hawk Security au fost adevaratii headlineri ai festivalului. Adevarat. Anii de experienta si formare au dus la nasterea unei mentalitati care contribuie la reusita unui festival rock/ metal. Si daca stai un pic de vorba cu cel cu pricina, vei intelege ca e mai mult decat un simplu colaborator. Andrei Irode este implicat in crearea in Romania a unei culturi a acestui gen de evenimente.


De la coordonarea spatiului intre scena si public pana la interventii in cazuri mai urgente – ca cel al spectatorului taiat la mana prin zona corturilor si condus imediat la cadrele medicale – echipa care a asigurat siguranta trupelor si a publicului la Rockstadt Extreme Fest si-a facut din plin datoria. Publicul trebuie sa invete de aici lectia responsabilitatii: oamenii de ordine fac tot ce pot pentru ca noi sa avem un festival bun, dau incredere, dar, in acelasi timp, ne pot ajuta doar daca ne ajutam si noi insine si reusim sa fim la inaltimea comportamentului lor. Semne bune show-ul are.

Lucru decis, hardcore-ul e la putere. Daca incalzirea e deja facuta, olandezii de la Born from Pain profita si o mentin la aceleasi temperaturi.


Succesul de public total e raspunsul la hardcore-ul imbinat cu metal dedicat, dupa spusele solistului vocal Rob Franssen (care poarta mandru un tricou cu Rock N Ghena), iubitorilor tuturor categoriilor de rock. Reteta e aplicata minutios: hardcore simplissim si direct si cate un riff thrash din aceeasi categorie. Not really my cup of tea.

Si daca aveati chef si de niste death-metal impanat cu black si thrash, dar, in fond, cat se poate de old school, iaca si Skeletonwitch.



Americanii sunt specialisti la traforaj-viteza bine inchegat, cu structurile consacrate ale genului si cate un solo furibund (si pueril) de chitara. Bun pentru incalzit urechile adepte de sonoritati extreme si de uitat la cinci minute dupa incheierea recitalului.

Multa lume a vorbit despre The Agonist ca fiind dezamagirea acestei editii de festival si a dat vina pe noua solista, Vicky Psarakis. Fata, care a studiat la Cluj si rupe cateva vorbe in romana, nu impresioneaza in mod deosebit dar, din punctul meu de vedere, nici nu-ti strepezeste urechile. Tine trupa asta neaparat sa imbine growl si voce clean si nu gaseste prea usor o solista la nivelul Alissei White-Gluz, dar nu e asta principala ei hiba. Cand inca de la prima piesa la absolut fiecare stop unul dintre instrumentisti intra un pic decalat, e clar ca problema e in alta parte. Insistenta de a canta melodios si cu cat mai multe note e laudabila, dar lipsa de coordonare si de carlig neutralizeaza toate intentiile bune. The Agonist nu e o catastrofa, dar nici nu retine atentia cu nimic – nu „se scoate” nici macar cu o prestatie live corecta.

Eh, si iata ca a venit vremea sa vedem si o trupa de la noi printre capetele de afis („co-headliner”, dupa spusele lui Hupogrammos) la un asemenea festival. Si nu pentru ca Dordeduh este o trupa romaneasca si festivalul are loc in Romania, ci pentru ca trupa, beneficiind si de palmaresul obtinut de membri in Negura Bunget, si-a castigat acest loc pe scena metal internationala. Intunericul s-a lasat de ceva vreme si e deja greu sa-ti faci loc printre spectatorii numerosi nevoie mare care se pregatesc sa-i intampine pe compatrioti. Inceput cu o „Dojana” ce insufleteste „Flacararii”, recitalul ce imbina neofolk si metal extrem, chitare distorsionate si xilofon, are darul sa-i capteze pe cei prezenti pe toata desfasurarea pieselor lungi dar cu substanta. Vocea adanca a lui Hupogrammos tese povesti stravechi parguite in parfum de sonoritati folclorice prelucrate, iar scurtele dialoguri dintre piese sunt marcate de o bunacuviinta banateana asezata si molcoma, pe care greu ai fi banuit-o ascultand odata, demult, furia black-metal ce purta pe atunci numele Wiccan Rede. Dordeduh incearca sa umple un gol si sa aduca pe scena mondiala o muzica ce tine cont de evolutiile metal-ului extrem, pastrand in acelasi timp trasaturi tipice ale spatiului carpatic. Atmosfera stranie si tainica invaluie auditoriul peste care cad incantatii stravechi. Totusi, ceva pare sa lipseasca. Se simte un oarecare contrast intre complexitatea conceptuala, multimea de instrumente (chiar daca, aici, unele se aud de pe banda) si un caracter oarecum rudimentar al chitarelor. Structurile dramatice si narative oscileaza intre coerenta si colaj. Proiectul e deosebit, integrarea diferitelor elemente ridica inca semne de intrebare. Cel putin asa se aude dinspre mine. Insa Dordeduh si-a castigat de ceva vreme locul in sufletele fanilor, iar reactia entuziasta a acestora e rasplatita cu un bis neasteptat, „Cunoasterea tacuta”, de pe albumul „Om” al lui Negura Bunget. Aplauzele rasuna mult dupa ce trupa se retrage de pe scena.

A inceput sa se faca frigut si osteneala ultimelor zile se lasa in oase. La mancare coada deja ii copleseste pe oamenii care gatesc la foc mic (si continuu), doar dozatoarele de bere parca nu obosesc niciodata. Lumea incepe deja sa se gandeasca la drumul spre casa, vanzatorii de tricouri si de CD-uri stiu si ei ca se apropie ultima suta de metri, ultimele doua ore. Rockstadt Extreme Fest 2014 a fost o reusita care da sperante de continuitate, stim cu totii deja ca daca vrem pensiune va trebui sa rezervam din timp… Si ce ar mai fi de spus? Baietii aia care se ocupa de scena tot mesteresc ceva pe acolo, un banner, daca nu ma insel. Treaba lor, noi ne pregatim de drum, desi… parca am uitat ceva? Glumesc, oameni buni. Cum sa uite cineva tocmai de Sodom?!

I-am mai vazut pe veteranii nemti ai thrash-ului, dar parca niciodata n-au sunat ca acum. Nici n-ai timp sa te dezmeticesti si te trezesti cu tocatura ritmica aruncandu-ti in fata niste „Agent Orange”, urmat rapid de mai noul „In War and Pieces”. Trei mosuleti zici ca s-au trezit acum dintr-o hibernare cu tineretea si thrash-ul in vine. Tom Angelripper e lider incontestabil, ciomageste basul si vocea, apoi ne spune parinteste ca Romania este unul dintre cele mai bune locuri din lume pentru heavy-metal. Si ce i-am putea raspunde? Urale, crowd surfing absolut dement si, prin spate, versuri scandate la unison cu vocea care s-a inasprit un pic, dar duce in continuare steagul. O serie de piese clasice incepe cu „The Saw is the Law”, ne arunca inapoi in timp la imagini nascute din mania persecutiei cu „Christ Passion”, zgandareste vechi obsesii cu „Sodomy and Lust” si ajunge usor-usor la unul dintre punctele culminante ale serii. „Am fost foarte fericit sa-l vad la Wacken pe Lemmy cantand din nou in concert”, ne spune Tom si apoi Ii multumeste lui Dumnezeu ca l-a tinut in viata pe zeul rock-ului si inspiratorul Sodom. Urmeaza, evident, „Iron Fist”. Memoria lui Chris Witchhunter este cinstita cu anticul „Blasphemer”, dar spectacolul merge inainte. Vechi si nou se imbina intr-o cavalcada thrash: Makka ciomageste tobele ca pe o sarba metalizata, rapid, repetitiv si exact, Bernemann cu parul lui alb baga solo-uri in cea mai pura traditie optzecista si dubleaza uneori vocea, iar masinaria se misca… nemteste. Cred ca pana si cei neavizati sunt cuceriti de aceasta energie pura si de personajele altfel cat se poate de linistite si cu picioarele pe pamant din spatele ei. Printre atatea inscriptii si tricouri razboinice, Angelripper nu se sfieste sa strige „Stop the war” si sa ne indemne, in aceeasi linie, sa „Remember the Fallen”. „Ausgebombt”, „Into the Skies of War” si un bis cu „Bombenhagel”: Sodom si-a demonstrat longevitatea si faptul ca termenul de garantie nu a expirat. „Nici nu va dati seama cat de mult va iubim”, ne mai spun la ramas-bun. Ei bine, in cazul asta n-aveti decat sa mai veniti.

Ecourile se sting. Mai apuc sa vad (din nou) Bloodway la scena din cort, privesc cum se lasa cortina simbolica peste festival si ma gandesc ca tot ce era de spus s-a spus in aceste trei zile intense. Ne revedem la anul.

Citeste si:

Rockstadt Extreme Fest (ziua 1)/13-16.08.2014, Cetatea Rasnov
Rockstadt Extreme Fest (ziua 2)/13-16.08.2014, Cetatea Rasnov

O galerie foto vasta de la eveniment AICI.


Comentează primul

Lasă un comentariu

Adresa de email nu va fi publicată.


*