Duminica vremea pare să se îndrepte, mai ales că n-a mai plouat aşa tare peste noapte încât să aud poveşti precum cele de ieri – despre corturi luate de apă cu tot cu locatari. Soarele joacă şah cu norii şi dă ceva speranţe de victorie. Zona festivalului arată ca un mare câmp unde paiele împrăştiate permanent de organizatori abia fac faţă noroiului, iar solul bălteşte în multe locuri, chiar dacă s-au ridicat diguri pentru a redirecţiona şuvoaiele de apă. Dar lumea se strânge încet-încet, mai pe la cortul lung cu mese, mai pe la tarabe, mai pe lângă garduri pentru a da startul ultimei zile de REF.
Zi deschisă de unt tânăr grup braşovean, Lucky Thirteen. Știţi care-i partea bună când vii la un festival de la primele trupe? Poţi avea surprize extrem de plăcute şi iat-o şi pe cea rezervată mie, pentru că puştii ăştia care n-au voie să cumpere alcool cântă de rup şi nu chestii facile. Adepţi ai unui progressive metal cu influenţe Opeth şi Orphaned Land prin touch-ul oriental, cei cinci au o tehnică excelentă pentru vârsta lor, alternează vocile, ştiu să comunice cu publicul şi, per total, aduc un binevenit aer proaspăt prin EP-ul Standing in the Shadows; cumpăraţi-l, costă mai puţin decât un pachet de ţigări! Imediat, pe scena alăturată registrul se schimbă brusc cu Evergreed, unde melodic death metal-ul cu influenţe At the Gates dă drumul efectiv la ostilităţi. Unul dintre nume cele mai vechi din doom/death-ul românesc îşi adjudecă locul în anatomia festivalului: Abigail propune piese lungi, lente, depresive şi sumbre sub un cer plumburiu, cel mai bun decor pentru muzica veteranilor bucureşteni. Dacă până acum am rezonat în bună măsură cu ce s-a perindat pe scene, zău dacă reuşesc să pricep ceva din The Arson Project; cred oricum că trebuie să ai un stomac anume pentru a procesa orice fel de grindcore, aşa că tot ce zic după prestaţia suedezilor este: câtă energie demnă de o cauză mai bună…
La show-ul braşovenilor din Hteththemeth asist cu interes din două motive: mi-au fost recomandaţi cu căldură de cunoscători şi am auzit destule în ultimii ani pentru a dori să mă conving la prima mână; este vorba de un progressive metal melodios, cu multe elemente avant-garde şi pasaje mai agresive care dau contur de musical unor compoziţii originale. Şi, dincolo de muzică, concertul are forma unei piese de teatru sau operă, asemenea albumului conceput în acte: violoncel, costumaţie, decor, actori-dansatori, jonglerii cu torţe – probabil cea mai bună prestaţie românească de la REF.
E greu ca după un astfel de spectacol să digeri ceea ce propune Hexis, trupă daneză de hardcore/grindcore cu ceva influenţe black metal pe voce şi tobe; aleg deci să mă retrag din faţa unei brutalităţi care nu reuşeşte să-mi transmită nimic. Am trecut oficial la trupele străine amatoare de cea mai extremă latură a metal-ului, seria fiind continuată de spaniolii reuniţi sub numele de Brothers till We Die – amestec de hardcore şi metalcore; spectatorii amatori de aşa ceva sunt încântaţi la maxim, mai ales că solistul face crowd surfing şi – lucru complet neobişnuit – aruncă în public în loc de pene… o chitară electrică adevărată! Ei bine, nu îmi voi aminti de iberici pentru muzică, dar pentru show da. Nici Walking Dead on Broadway nu-i ceva memorabil, dar este de apreciat că nemţii au venit să cânte deşi toboşarul a trebuit să se opereze, iar solistul încearcă să rupă nişte fraze în română; în locul tobarului e pusă o albină de pluş cu fotografia acestuia, imagine numai bună pentru un deathcore prestat cu răutate şi implicare.
Seria „true cult” este deschisă de 1349, cu black metal ca la mama lui, adică Norvegia. Este prima dată când văd trupa denumită cu anul marii ciume ce a măturat Europa şi sunt plăcut impresionată de prestaţie (muzică şi show pirotehnic), cu atât mai mult cu cât nu-s mare consumatoare de astfel de sonorităţi. Cu răpăiala stârnită care face parte exact din filmul nordic, oamenii dau un concert pe cinste, în care brutalitatea blastbeat-ului şi a riff-urilor nebune are momente când lasă loc unei melodicităţi subtile; nu voi cumpăra de mâine viniluri cu 1349, dar spun sincer că-mi place ce văd. Un capitol asemănător e cel prezentat de altă legendă black metal, Mgła; polonezii se duc şi mai la extrem cu imaginea, căci, în numele unui stil deja impus, îşi ascund complet feţele sub cagule negre. Decorul s-a schimbat, a ieşit luna şi norii amurgului plutesc pe deasupra Cetăţii Râşnov, un cadru perfect pentru o mostră de black metal greu, monolitic, sufocant; dar, cumva, şi aici se strecoară un pic de melodie, probabil de aceea e un show care-mi place, deşi nu-i pe felia mea. În mod clar, Mgła ştie să facă atmosferă.
Soilwork poate fi caracterizată printr-un singur cuvânt: metronom. Este principalul motiv din care metalcore-ul cu mult groove, conform tiparului american de modern metal, prinde atât de bine live. I-am mai văzut pe suedezi şi am avut aceeaşi impresie: sincronizare perfectă. Din păcate, mai mult nu pot comenta întrucât nu-i o trupă pe gustul meu. În afară de startul dat prin Arrival şi de celebra Stabbing the Drama, nu-i altceva care să-mi capteze atenţia. Însă show-ul în sine este foarte bun, cu multă implicare de ambele părţi ale baricadei.
Nu-s multe trupe de death metal care să-mi placă aşa cum îmi place Hypocrisy, dar preferinţa mea pentru linii muzicale mai cuminţi – dacă le putem numi aşa – s-a regăsit perfect în ceea ce fac Peter Tägtgren şi compania. Melodic death metal-ul şi calităţile tehnice dublate de sunetul clar, specific muzicii extreme suedeze, sunt principalele trăsături ale compoziţiilor, iar exprimarea live are forţa scontată. Chiar dacă timpul e limitat, Hypocrisy reuşeşte să treacă în revistă o bună parte din albume, iar piese precum Fractured Millenium, End of Disclosure, Eraser, Warpath, The Final Chapter şi Roswell 47 justifică întru totul densitatea publicului ce a crescut brusc în dreptul scenei secundare. Show-ul greu, cu riff-uri incisive şi ritm percutant, ajunge direct la ţintă, iar carisma liderului cu vocea şi chitara nu face decât să potenţeze efectul. Alături, Mikael Hedlund (bas), Horgh (baterie, aici şi în Immortal) şi Tomas Elofsson (chitară în reprezentaţiile live) fac să duduie scena şi pământul. Valley of the Damned, Adjusting the Sun, Fire in the Sky, The Fourth Dimension şi un medley Pleasure of Molestation / Osculum Obscenum / Penetrallia completează un concert aşteptat şi apreciat de foarte mulţi din cei prezenţi la REF. Deja sunt convinsă că Hypocrisy a strâns cel mai mare public cu excepţia headliner-ilor.
Prin tradiţia REF, înainte de ultima trupă a evenimentului se dă drumul la focul de artificii, când cerul Râşnovului se umple de lumini colorate. Voi afla în curând că, întâmplător sau nu, coregrafia pirotehnică prefaţează un concert exploziv. Am văzut Dimmu Borgir acum ceva ani la un festival din afară unde norvegienii s-au desfăşurat pe o scenă secundară; de fapt, într-un cort, acolo unde au pus de o super cântare, limitată totuşi de spaţiu, atenţia primită şi posibilităţi tehnice – de exemplu, eu îmi amintesc nişte lumini în permanenţă verzi. Acum însă vorbim de capul de afiş ce încheie festivalul, iar importanţa se observă repede în cel mai numeros public de până acum. Și nu fără motiv, căci odată cu The Unveiling şi Interdimensional Summit, Dimmu Borgir îşi confirmă statutul de cea mai apreciată trupă de symphonic black metal; de altfel, aceste două piese sunt printre cele mai bune ale ultimului album, Eonian, cu „riscul” de a deveni hit-uri datorită clapelor bombastice, riff-urilor aproape heavy metal, muzicalităţii şi refrenelor catchy. Alte două piese de pe acest disc vor veni mai târziu, melodioasa Ætheric şi agresiva Council of Wolves and Snakes, expresie numai bună pentru dualitatea trupei – motiv al unor reacţii polarizate între fanii metal-ului (extrem): adulaţie aproape cult sau profund dispreţ. Dar, lăsând la o parte aceste raportări ale lumii „dure”, este imposibil să nu te impresioneze spectacolul pus în scenă de norvegieni: aruncătoare de fum, efecte pirotehnice, joc senzaţional de lumini – toate cu scopul de a te introduce în atmosferă. Căci, dincolo de artificii, avem parte de muzică excelent făcută. Cine acuză Dimmu Borgir că e comercială, ei bine, are dreptate: trupa ştie să se vândă, adică să se prezinte publicului. Imagine ireproşabilă, sunet zid, execuţie metronomică – fără nicio treabă cu acel curent norvegian unde lucrurile sună intenţionat prost. Dacă asta înseamnă să fii comercial, acceptăm cu drag eticheta. Shagrath (voce), Galder (chitară) şi Silenoz (chitară ritmică) ne oferă un show de zile mari; echipa este întregită live de Daray (tobe), Gerlioz (clape) şi Victor Brandt (bas), iar maşinăria merge unsă. Interacţiunea cu publicul este rezervată, nici nu s-ar potrivi altfel când ai faţa vopsită demonic şi rămâi totuşi în sfera black metal, dar asta se compensează prin dăruirea cu care cântă norvegienii: The Chosen Legacy, The Serpentine Offering, Kings of the Carnival Creation şi Progenies of the Great Apocalypse stau mărturie. Dar, zic eu, punctele culminante sunt marcate de câteva piese pe care le-a auzit orice ascultător de metal, fără a fi fan Dimmu Borgir: Gateways, Puritania şi, evident, Mourning Palace. Acestea fiind spuse, trupa iese din scenă cu fundalul sonor Rite of Passage, încă o trimitere la ultimul album. All business, ar spune unii; impresionant, spun eu.
Și aici se încheie Rockstadt Extreme Fest 2019, cred că cea mai reuşită ediţie la care am zis prezent – formaţiile, dispunerea spaţiului, organizarea. Pentru la anul, există deja bilete cu preţ special întrucât s-au anunţat primele trupe: Kataklysm, Death Angel, The Black Dahlia Murder şi Rotting Christ. Staţi pe recepţie, este doar începutul.
Galeria foto poate fi vizionată aici.
Lasă un comentariu