Roger Waters – The Wall/ 28.08.2013, Piata Constitutiei, Bucuresti

322 vizualizări

E un vis, si nu unul dintre acelea pur nostalgice, cu adolescentii de ieri, astazi parinti, care vor sa-si retraiasca o bucata de tinerete. Pentru ca dincolo de orice amintiri cu fata spre trecut, spre micul bildungsroman al unora si al tuturor, „The Wall” este un vis care inca se traieste ca acum treizeci de ani, o calatorie intre teluric, oniric si cerul albastru deschis, o viziune impartasita cu forta artei muzicale si vizuale ajunse la un sincretism aproape desavarsit.

E greu sa scrii despre concertul „The Wall” al lui Roger Waters, imaginat candva in sanul Pink Floyd si dus astazi mai departe de creatorul sau. E greu pentru ca, dupa cum remarca cineva, lipsesc termenii de comparatie. Nu mai este vorba despre un public care sta in fata scenei si o trupa care canta, ci despre o creatie muzicala si vizuala care ii invaluie pe toti deopotriva.

Sunetul surround – cel mai apropiat de perfectiune pe care mi-a fost dat vreodata sa-l aud – te transpune in mijlocul visului. Din spate si de deasupra vin elicoptere, strigatele opresiunii te pandesc si te lovesc de peste tot si nu odata simti nevoia sa te intorci, uimit ca cineva tocmai a inceput sa cante in spatele tau.

Nimic nu este intamplator in spectacolul lui Roger Waters, nu vezi niciun artificiu gratuit. Zidul se construieste caramida cu caramida, acoperindu-i progresiv, timp de o ora, pe cei care canta in spatele lui. In mijlocul lor, omul acela pipernicit si cu fata brazdata de varsta, care de la sute de metri transmite o caldura neobisnuita si in mijlocul unei mase anonime te face sa traiesti un sentiment de intimitate familiara.

Roger Waters IMG 6180

Schimband basul cu chitara acustica si cantand mereu cu vocea, Waters pare directorul de santier ce coordoneaza personajele acestui spectacol dramatic, o echipa de muzicieni excelenti, dar in acelasi timp fete alternative ale lui Pink, personajul watersian care il oglindeste pe creatorul sau si intr-o anumita masura pe fiecare dintre cei care au simtit vreodata izolarea si alienarea pe care le aduce cu sine traiul modern.

Roger Waters a fost dintotdeauna un poet de stanga si poate ca acest lucru ar putea fi socotit piatra de poticnire a multora in fata artei lui. Si este adevarat ca, uneori, opiniile lui pot ridica semne de intrebare. Insa din arta lui Waters razbate pana la urma o durere sincera si un sentiment profund uman, un val de compasiune care te face sa treci peste orice posibila ratacire ideologica, asa cum ai trece peste naivitatea unui copil, fie el si de 70 de ani.

Cu discernamant si simpatie umana lasi deoparte ideologul si imbratisezi omul si artistul, orfanul care traieste pana astazi drama acuta a pierderii tatalui in Al Doilea Razboi Mondial. De altfel, uneori Waters insusi depaseste barierele despre care vorbeam mai sus, in numele iubirii de oameni care nu stie sa faca deosebiri. „The Thin Ice”aduce cu sine imagini ale unor oameni cazuti in razboaiele si revolutiile din toata lumea. Primul este, evident, Eric Fletcher Waters. Il urmeaza o galerie nesfarsita a suferintei, victime ale tuturor uciderilor in masa – fara discriminare, caci intre ei apare chiar si un luptator al Wehrmacht-ului, redevenit, la fel ca toti ceilalti, simplu muritor.

Roger Waters IMG 6012

„The Wall” este o poveste despre izolare si introspectie. Pornit de la un incident din timpul unui turneu Pink Floyd, cand Waters, enervat de un grup de spectatori turbulenti l-a scuipat pe unul dintre ei, conceptul s-a dezvoltat si a ajuns sa ilustreze dubla izolare pe care o simte omul, din partea lumii si din partea propriilor lui temeri si neputinte. Este o poveste despre dictatura dar si despre dependenta emotionala, despre violenta venita din afara dar si despre autodistrugere. Parodicul „Another Brick in the Wall, part 2” beneficiaza de un cor de copii romani, in timp ce pe fundal celebrul profesor-opresor se proiecteaza in animatii amenintatoare.

Waters vorbeste doar de cateva ori in timpul concertului, dar spune cateva fraze bune in romana, ironizandu-si singur pronuntia. Spectacolul are parte de mici adaptari pentru fiecare tara, dar liniile generale raman aceleasi. Zidul e acoperit de inscriptii care sugereaza iluziile pe care ni le vinde puterea, dar si protestul mut al celor multi si anonimi – de la „trust us” la „fuck you”.

Roger Waters IMG 6072

Un moment important si mai nou in spectacol este balada lui Jean Charles de Menezes, un brazilian impuscat acum cativa ani de politia londoneza – se pare fara somatie – pentru ca fusese confundat cu un terorist. Menezes era – ce ironie amara! – fiu de… zidar. Ca un arc peste timp, vedem „Mother” in dubla ipostaza: pe de o parte inregistrarea video si audio a unui concert din 1980, de la Earls Court, pe de alta Roger cel batran, din 2013, cantand peste cu chitara si vocea, ajutat de unul dintre excelentii sai colaboratori. Iar la intrebarea „mother, should I trust the governement”, pe latura din dreapta a zidului apare raspunsul „no fucking way”, tradus in partea opusa „la dracu’, nu”.

La „Goodbye Blue Sky” dintr-un avion proiectat incep sa cada simboluri ale opresiunii. Printre ele si niste cruci, caci Waters vede in orice religie doar latura moralist-constrangatoare. Pe langa acestea, simboluri ale unei modernitati esuate: secera si ciocanul sau siglele McDonald’s si Shell. Si nu trebuie sa ai nicidecum simpatii socialiste pentru a intelege singur enorma minciuna si ipocrizie pe care ne-o dezvaluie zi de zi aceste multinationale care nu fac decat sa repete mantra diabolica „keep consuming”.

„Young Lust” ne readuce in universul intim al personajului si al fiecaruia dintre noi, in iluzia unei iubiri imbracate in latex. Ironia cea mai muscatoare este reprezentata de un vanzator francez de papusi gonflabile care spune cu un aer firesc, „sunt mai scumpe, dar in dragoste nu faci economii”. Iar „Goodbye Cruel World” incheie prima parte a odiseei peste care se astern fotografiile acelorasi oameni morti in lupte, cu scurte date biografice dedesubt.

Zidul este gata construit si universul inchis strabatut de imagini ale parasirii si ale durerii fara sens, ca un fel de strigate disperate ilustrate de un Munch nebun – nu ca parintele expresionismului insusi ar fi fost vreun datator de speranta. La corul „Bring the Boys Back Home”,rasunand din toate partile, iti vine sa strigi la randul tau, contopindu-te in multimea care asteapta de atatia ani sfarsitul durerii.

Roger Waters IMG 6058

Este probabil momentul in care dorinta de libertate exterioara si interioara se contopesc intr-un punct culminant al conceptului. Insa unul dintre momentele cele mai asteptate este fara indoiala „Comfortably Numb”. Si in seara aceasta de sfarsit de august, simti in adancul fibrei tale de om supus vitregiei vremurilor si slabiciunilor proprii adevarul spuselor lui Eisenhower, proiectate pe ecran: „Orice arma fabricata, orice vas de razboi lansat la apa, orice racheta semnifica, in sensul lor ultim, un furt de la cei infometati care nu sunt hraniti, de la cei care sufera de frig si care nu sunt imbracati.

Sigur, mesajul pacifist este o caracteristica a acelor ani in care Pink Floyd si-a cunoscut apogeul si poate suna usor utopic si naiv, insa sensul subliniat aici nu este cel ideologic, ci oglinda tragediei umane reprezentate de orice moarte. Iar cand solo-ul – acel solo care ti-l aduce in minte vrand-nevrand pe David Gilmour – rasuna, cu silueta chitaristului proiectata pe monstrul numit Casa Poporului, parca un fior rece te strabate cu gandul la sistemul care a construit aceasta sfidare a omenescului si la cel pentru care s-a construit, om fragil ca fiecare dintre noi, dar care impins de o putere diabolica ne inchisese tuturor destinul in spatele unui zid.

„Avem paranoici printre noi?”, intreaba in romana Roger Waters, iesit acum cu o parte dintre muzicieni si instrumente in fata zidului opac. Paranoicilor le este dedicat „Run Like Hell”, pe fundalul caruia se ridica in aer celebrul porc, cu simboluri ale lacomiei contemporane alaturi de acea atat de controversata stea a lui David, care a dat nastere protestelor organizatiilor evreiesti din toata lumea.

Roger Waters IMG 6086

Mame hiper-posesive, profesori insensibili, copii orfani sau, dimpotriva, izbucnind in lacrimi cand tatii in uniforma li se intorc din razboi; sotii care pleaca, anxietati care vin; sperante distruse intr-o metaforica masina de tocat si lumea interioara golita de sutele de gadget-uri si mancaruri si jucarii sexuale si platforme de pseudo-comunicare si pseudo-socializare, oglinzi manipulate care inventeaza nevoi imaginare transformate in tot atatea caramizi in zid – toate sunt resorturile care nasc dictatori, ai popoarelor si ai sinelui interior al fiecaruia dintre noi.

Cele doua ciocane incrucisate sunt simboluri ale tuturor acestora si, in general, ale lipsei libertatii pe care Waters o cauta cu atata ardoare de zeci de ani, chiar ratacind uneori calea, dar mereu cu aceeasi convingere inocenta. Waters imbracat in dictator care trage cu mitraliera in cei din fata lui este critica ce defineste „The Wall” si aduce, in cele din urma, prabusirea „cu rasunet” a caramizilor. Iar daca cineva isi spune ca unele elemente ale acestui spectacol sunt ite incurcate, nu i se poate raspunde ca acesta e motivul pentru care Waters continua sa-l cante. Cautarea continua si ii da fiecaruia sansa sa inteleaga ceva din ea, poate mai mult decat cel care a dat, acum treizeci de ani, semnalul de pornire.

Finalul nu e nicidecum bombastic: Roger Waters si muzicienii din jurul lui au redevenit actorii companiei de teatru muzical ce ne-a infatisat acest spectacol grandios si canta pe mai multe voci o melodie simpla si datatoare de speranta. Si fara promisiuni, pentru ca Waters nu stie sa fie ipocrit – fara „clasicul”, „we wil be back”, inlocuit de un simplu „multumesc” si de o afirmatie pe care ne-o putem insusi cu siguranta si noi, toti cei care am fost acolo: „we will remember this night”.

Roger Waters IMG 5962

Am putea sa mai scriem zeci de pagini, despre nenumaratele fatete ale muzicii, cand elaborata, cand minimalista, mereu atenta la detalii si adaptata mesajului. Am putea si sa filozofam despre cele mai diferite intelesuri ale conceptului. Dar, cum scria Cristian Geambasu in „Gazeta sporturilor”, ar fi doar pentru a ne intretine propria morga de cunoscatori. Nici macar despre publicul care a invadat pur si simplu Piata Constitutiei, pana pe peluza din fata institutiei pe unde se perinda liberticizii contemporani nu sunt multe de spus.

Pentru ca „The Wall” 2013 a fost o experienta care se traieste si orice detaliu tehnic nu face decat sa construiasca o imagine superficiala. Ramane doar speranta ca am reusit sa transmitem un strop din trairea de la fata locului, astfel incat fiecare sa se gandeasca de doua ori de acum incolo inainte de a mai adauga o caramida in zid.

Vizualizeaza galeria foto completa de la concert AICI. 


Comentează primul

Lasă un comentariu

Adresa de email nu va fi publicată.


*