Romanian Thrash Metal Fest (ziua I)/10.10.14, Fabrica/B52, Bucuresti

169 vizualizări

Întâlnirea de toamnă a thrasherilor români, devenită tradiţională şi cunoscută sub numele de Romanian Thrash Metal Fest, a fost redenumită anul acesta „Old Grave Fest”, poate cu trimitere la două dintre capetele de afiş suedeze sau poate doar ca o variaţie în linia esteticii dominante în metal-ul extrem. Cert este că vorbim deja despre un eveniment social – al unei secţiuni sociale mai underground, ce-i drept, cu puţine şanse de apariţie în revistele glossy – şi artistic în aceeaşi măsură. Vom încerca, aşadar, să aruncăm o privire asupra atmosferei şi a conceptului în ansamblul lor.

Reţeta aplicată de organizatori, Romanian Thrash Metal Club, este deja cunoscută: câteva nume mari, uneori surprinzătoare (ajungem mai târziu şi la asta) şi o sumedenie de trupe mai puţin renumite, unele promiţătoare, unele uimitoare, altele, multe, pur şi simplu încadrate în canoanele genurilor promovate. Anul acesta avem parte de două scene, una în Fabrica şi una în B52, cu trecerea asigurată de o pasarelă acoperită de pe care se vede curtea onorabilului stabiliment. La sosirea noastră în B52 tocmai se produc americanii de la Hellcannon. Ca întotdeauna când afişul este plin, un asemenea festival nu duce lipsă de trupe care intră la categoria „şi alţii”. În fond, e o ştiinţă să le alegi şi pe acestea – întreţin atmosfera şi te încălzesc pentru părţile mai interesante.

În categoria aceasta de „încălzitori” intră şi aceşti thrasheri din Buffalo, New York. Tocmai buni cât să-ţi obişnuieşti urechile cu munca foarte bună depusă de cei de la mixer, care echilibrează frecvenţele şi, incredibil!, nici nu ţin să-ţi desfiinţeze timpanele şi să arunci o privire la preţurile de la bar şi la harta evenimentului. Târgul de materiale promoţionale e şi el un mic cap de afiş, dacă mă întrebaţi pe mine. CD-uri pentru toate gusturile (rock), româneşti şi străine, tricouri, ecusoane, căciuli, mănuşi şi câte şi mai câte. Dai până şi peste casete şi albume underground rău (mi-am achiziţionat cu mândrie câte un CD cu ruşii de la Who Dies In Siberian Slush şi cu geniul francez care se produce sub numele Pensées Nocturnes) sau peste afişe concepute de omniprezentul Costin Chioreanu, care îşi promovează arta grafică şi muzica la acelaşi stand. În plus, aici e şi un spaţiu al comunicării, cu discuţii interminabile despre cutare şi cutare trupă sau album, al reîntâlnirilor, al cunoştinţelor noi…

Muzical vorbind, unii îşi aşteaptă artiştii care i-au inspirat de-a lungul anilor, alţii se bucură de găselniţe încă necunoscute de toată lumea sau de vechi prietenii muzicale. Mărturisesc, îmi e aproape imposibil să iau în serios o trupă care-şi dă numele Sodomizer, mai ales când, deşi cu 15 ani la activ, nu reuşeşte să depăşească în versuri nivelul de limba engleză pe care-l etala Sepultura în perioada „Bestial Devastation”. Dar dacă reuşeşti să treci peste clişee şi titluri de genul „When the Devils Order Is Better Obey”, descoperi că brazilienii chiar nu sună rău. Nu cât să-i reţii pe veci în discografia proprie, însă amestecul de thrash-black ce aminteşte de începuturile Sodom se îmbină plăcut cu teme balansate şi uşor de memorat care dau un aer clar de rock’n’roll sălbatic à la Motörhead întregului ansamblu.
 
Plimbarea dintr-o parte într-alta, o ureche aruncată la Bölzer, un ochi la garderobă, te fac să vezi că celebrul concept DIY (do it yourself) funcţionează aici foarte bine. Totul, de la pază la sunet, e asigurat de oamenii RTMC şi de cunoscuţii lor, aşa că te simţi mai mult la o întâlnire între cunoscuţi, chiar şi atunci când îţi laşi/ iei geaca, decât la un eveniment cu prestatori impersonali de servicii. Şi dacă tot vorbim despre prieteni, trebuie să pomenim neapărat şi de Infest. Muzica sârbilor, fără să-mi displacă, nu a fost şi nu va fi niciodată chiar pe felia mea. O găsesc un pic prea şablonardă şi închistată între limitele genului. De versuri nici nu mai vorbesc. Dar, cumva, mă bucur de fiecare dată când îi văd şi cred că asta este valabil pentru întreaga comunitate thrash de la noi. Au devenit în câţiva ani de-ai casei. Şi, chiar dacă nu le împărtăşeşti opţiunile estetice, trebuie să le admiri entuziasmul şi pasiunea.

Când îl văd pe Zoran Sokolović (zis Vandal – voce, chitară) cum rămâne totdeauna la festival şi după propriul recital, cum se plimbă zâmbăreţ printre rockerii autohtoni şi la fiecare câţiva paşi se îmbrăţişează cu câte unul sau ciocneşte un pahar, nu pot să nu-mi spun că genul acesta de festivaluri încurajează o prietenie care, pe de-o parte, merge dincolo de muzică, iar pe de alta e greu de găsit când ieşi din această sferă a unei manifestări artistice sincere, directe şi (cu rădăcini în) underground.

Oricine a ascultat cu pasiune death-metal în anii 90 îşi aminteşte cu siguranţă, pe lângă Death, Obituary, Morbid Angel, Morgoth, Entombed sau Dismember şi de Cancer. Măcar pentru că a fost una dintre trupele „vizitate” de James Murphy în periplul lui fantastic din acea vreme. Dar britanicii dispăruseră o vreme din peisaj sau experimentaseră cu alte sonorităţi (mie îmi place şi „Black Faith”, de ce să mint?), aşa că aducerea lor la acest festival a fost o adevărată surpriză. Şi dintre cele mai plăcute. Au englezii un stil de a nu se lua prea tare în serios pe ei înşişi care îi face simpatici şi când sunt urâcioşi (nu e cazul!) şi capabili să zâmbească şi să facă maliţioşi cu ochiul chiar când cântă despre cadavre spânzurate şi eviscerate. Recitalul început cu „Cancer Fucking Cancer” ilustrează prea bine acest lucru. Este însă un concert solid, foarte închegat, cu material abundent din perioada „To the Gory End”, „Death Shall Rise” şi „The Sins of Mankind”, susţinut de o ritmică beton, cu un Carl Stokes care bate ceas, fără crispare, grijuliu să lase şi un pic de aer între ritmurile furibunde. Aproape o oră de death-metal aşa cum ne place se încheie cu preluarea „Dethroned Emperor” (Celtic Frost), dovadă că nu degeaba poartă John Walker tricou cu Hellhammer.

Tot o surpriză e şi prezenţa pe scena festivalului a grupului mult prea subestimat şi în acelaşi timp foarte apreciat în cercurile de cunoscători, Manilla Road. Oamenii ăştia cântă din 1977 (!!!) şi sunt practic unii dintre artizanii naşterii heavy-metal-ului, o trupă care şi-a păstrat mereu latura agresivă impregnată de melodie, voce sonoră de tenor şi o artă bine definită de construcţie a riff-urilor. Că îi cunoşteai dinainte sau că afli de ei azi, e clar că piese ca „Mystification” sau „Cage of Mirrors” îţi rămân cumva întipărite în minte, că aerul când thrashy, când aproape progresiv care îmbracă aceste compoziţii te învăluie şi, dacă asculţi cu atenţie, te face să le aprofundezi acasă. Acestea fiind spuse, prestaţia live e şi ea la înălţime şi foarte gustată de public. În faţă sunt oameni care cântă la refrene şi îi bucură mult pe artiştii care se întrebau la un moment ce caută aici, între atâtea trupe de thrash, death, black şi altele asemănătoare. Ei bine, sunt dovada vie că organizatorii şi publicul înţeleg fenomenul dincolo de graniţele înguste ale câte unui subgen şi sărbătoresc laolaltă toate ramurile metal.

Petrecerea se prelungeşte mult după stingerea ultimului acord, cu membrii trupelor coborâţi între fani sau cu fanii urcaţi pe scenă să stea la taclale sau la o poză cu artiştii preferaţi în timp ce îşi strâng sculele, cu o bere-două în plus, cu ecourile zilei de azi şi aşteptările pentru ziua de mâine…


Comentează primul

Lasă un comentariu

Adresa de email nu va fi publicată.


*