Sepultura, Krepuskul, Hatemode/24. 11. 2015, Arenele Romane, Bucuresti

155 vizualizări
Într-o zi rece de noiembrie, când toamna târzie se îngemănează cu iarna, Arenele Romane găzduiesc un concert aniversar cu ştaif: Sepultura împlineşte treizeci de ani. Prilej de amintiri şi nostalgii, dezamăgiri şi calcule. Este uimitor cum această trupă apărută de niciunde într-o perioadă de glorie a metal-ului a reuşit să marcheze istoria genului cu doar patru albume: „Beneath the Remains”, „Arise”, „Chaos A. D.” şi „Roots”. Tot ce a fost înainte reprezintă căutările care merg de la entuziasm penibil până la reuşite izolate, deşi pe „Schizophrenia” se creionează deja o direcţie interesantă. Tot ce a urmat… Dar să luăm lucrurile pe rând.

Cu un sunet echilibrat şi un volum ridicat dar decent, seara este deschisă de bucureştenii de la Hatemode, într-o componenţă schimbată vrând-nevrând de la ultima apariţie: vrând, pentru că vechiul solist vocal, Igor, a fost înlocuit de recenta achiziţie David. Nevrând, pentru că basistul Cătălin Scânteie se află încă în spital după seara nefericită din Colectiv, iar locul i-a fost luat, pentru acest spectacol, de veteranul George Costinescu. Sunetul, după cum spuneam, îi ajută pe deatherii noştri, „prestatori” ai unui gen fără noutăţi dar bine închegat, chiar şi în aceste condiţii de improvizaţie. Riff-uri brutale, solistici melodioase şi câte o temă recognoscibilă sunt înşiruite în jurul unei voci cu accente de thrash, cu un timbru ceva mai versatil şi cu accente thrash decât cel al fostului solist, altfel şi el foarte solid şi pus la punct. Sala se încălzeşte treptat pe ritmurile sacadate ale unor piese ca „Hate On” sau „You’ve Been Erased”, iar cum un concert Sepultura e totuşi old school, Hatemode se dovedeşte o soluţie inspirată pentru lansarea ostilităţilor.

Hatemode

Bine unşi – din spusele proprii – cu nişte combustibil etilic din inima Ardealului, băieţii de la Krepuskul încep în forţă cu „Psychotherapy”, o piesă care arată ca tot recitalul: plină de energie, cu o doză de sarcasm, dar nu foarte clar definită. Foarte bine primiţi de public, clujenii îşi cântă combinaţia de metal extrem cu ritmuri balansate foarte precis, însă deşi nu se cantonează într-un stil bine definit – ceea ce e bine – nu reuşesc să-şi contureze o identitate clară. Limita dintre clişeu general metalic şi inventivitate e la ei foarte fluidă, astfel încât unele cântece îţi trec pur şi simplu pe lângă urechi, în timp ce altele, ca „Awake”, îţi atrag atenţia din prima. Cred că dincolo de tehnica instrumentală se impune un demers conceptual-muzical ceva mai hotărât, pentru a da o formă clară unor germeni fără îndoială promiţători. Publicul reacţionează excelent şi îi face pe trupeţi să se simtă acasă, lucru la care contribuie şi comunicarea bună şi fără ifose a solistului vocal-basist Andu.

Krepuskul

30 de ani… Multe lucruri aproape de necrezut se strâng sub această cifră ca sub o umbrelă. E greu de crezut că a trecut atâta vreme. Pentru cei care şi-au trăit adolescenţa în anii 1990-2000, 30 de ani era o aniversare asociată mai degrabă cu alde-Iris. Iar „Troops of Doom”, cântecul care deschide recitalul era „ceva mai vechi”, dar nu cât aproape o viaţă… Pe de altă parte, cu toată tristeţea pe care o produce constatarea, la sfârşitul recitalului e greu de crezut că trupa care stă acum pe scenă a fost cândva un reper. Pentru că, oricum am lua-o, de mai bine de cincisprezece ani, Sepultura nu a fost decât propria-şi umbră. Pentru că orice am spune, Derrick Greene are forţă în voce şi atât. Până şi vechile piese le cântă mult mai sacadat, cu silabele terminate brusc, ceea ce le reduce farmecul dat de scandările cu ecou tip Max Cavalera. Ah, am spus numele interzis! Însă istoria trupei se împarte în două în funcţie de Max, iar partea câştigătoare nu este cea prezentă. Piese precum „Kairos” sau „Convicted In Life” sunt ignorate de o bună parte a publicului, care aşteaptă tot „Propaganda” sau „Dead Embryonic Cells”. Trupa asta s-a remarcat prin inventivitate şi vigoare, asta după ce a ieşit din inevitabila fază imitativă. Când imaginaţia dispare, când soluţia aleasă e cantonarea în formule tocite, slăbiciunile tehnice devin evidente. Andreas Kisser compune riff-uri al căror caracter repetitiv l-ar face să pălească de invidie pe Dieter Bohlen şi când vine vorba de solo-uri, încă le cântă murdar şi uneori împiedicat, cum auzim atât de bine pe „Inner Self”. Eloy Casagrande, pe de altă parte, e tehnic ireproşabil, dar Igor marcase cu un stil proaspăt compoziţiile care astăzi nu mai există decât în replici din ce în ce mai palide.

Sepultura
Cu toate acestea lumea se bucură. Sala e plină şi aerisită, organizarea acordă o binevenită atenţie capitolului siguranţă, lumea ţopăie, izbucneşte în urale, face moshpit-uri. „Sepultura Under My Skin”, cântecul aniversar parcă e ceva mai răsărit decât altele, „Territory” ne aruncă în extaz, la „Arise” nici nu mai contează că sunetul e cam haotic. Ca un tribut adus nostalgiei avem parte şi de rudimentul metalic numit „Bestial Devastation” (cu intro-ul de rigoare, „The Curse”) şi totul se încheie oarecum previzibil cu „Roots, Bloody Roots”. Unii dintre voi mă veţi acuza desigur de părtinire dacă vă voi spune că, din punctul meu de vedere, proiectul muzical care a scos „Roots” şi-a continuat activitatea cu un nume schimbat, Soulfly. Dar pesemne că nu sunt singurul care simte asta: cum altfel s-ar explica faptul că, la aniversarea a 30 de ani, doar 5 din 18 piese cântate live aparţin erei post-Max?

Foto: Diana Grigoriu

Galeria foto de la concert poate fi văzută AICI.


Comentează primul

Lasă un comentariu

Adresa de email nu va fi publicată.


*