Slayer (ultima parte) – Viva Slayer!

486 vizualizări

Care este cea mai mare neintelegere legata de Slayer? a fost intrebat la un moment dat Tom Araya. „Cea evidenta: treaba cu Satan.” Oricat de greu ar parea de crezut, Slayer nu predica satanismul si nu crede in textele intesate de pasaje care vorbesc despre inchinarea la diavol. Interesul trupei pentru latura morbida s-a manifestat de la bun inceput ca efort de a-si crea o imagine, de a fi altfel, de a provoca. Exista o dorinta de a soca ce ia uneori aspecte superficiale, dar si o explorare a partilor intunecate ale existentei omenesti. Acelasi Tom Araya spune la un moment dat ca, la fel cum actorul care joaca rolul de bandit intr-un western nu este el insusi raufacator, membrii Slayer, desi joaca „roluri” sataniste pe scena, nu sunt ei insisi demonii reveniti din morti de care abunda versurile. Kerry King si Jeff Hanneman s-au declarat mereu atei, iar primul transpune uneori in versuri viziunea sa anti-religioasa. In ceea ce priveste versurile „demonice”, King nu ezita sa sublinieze: „E vorba despre fictiune, lucruri care nu au legatura cu realitatea.” „Nu am cu adevarat o filosofie despre viata, ideea mea e razvratirea impotriva a mare parte din religia organizata”, spune chitaristul, care aplica aceasta conceptie si oricarei forme de satanism. „Am citit biblia satanica. Am ajuns la pagina 60, apoi am spus ‚ce gramada de rahatâ’ si am aruncat-o.” Tom Araya, nascut si crescut in catolicism, nu este nici astazi complet rupt de credinta parintilor sai, fara a fi un practicant fervent. Insa declara deschis: „Cred intr-o Fiinta suprema. Este un Dumnezeu care ii iubeste pe toti.” Iar in legatura cu Hristos spune: „Hristos a venit si ne-a invatat despre iubire. Despre a te purta cu altii cum ai vrea sa se poarte ei cu tine. Aceasta a fost predica Lui: sa ne acceptam unii pe altii pentru ceea ce suntem. Sa traim in pace si sa ne iubim unii pe altii. Punct.” Solistul vocal nu neaga faptul ca exista o anumita contradictie intre lucrurile pe care le crede si anumite texte pe care le canta, insa nu pare deranjat de acest lucru. Pentru ca nu vede in Slayer un mijloc de propaganda si socoteste ca si atunci cand Kerry scrie „vreun rahat”, el nu il respinge, pentru ca este vorba despre un simplu cantec care subliniaza provocarea ce a fost mereu parte din Slayer. Pentru un crestin, excesul de blasfemie din versuri si imaginea care le insoteste devine deranjant la un moment dat. Dar albumele Slayer nu sunt compuse pentru a reprezenta vreo invatatura. Si desi criticabile din perspectiva unora sau a altora, ele raman definitorii pentru muzica zilelor noastre. „Reflectam ce se intampla in societate. Doar ca vorbim despre partea mai intunecata”, spune Araya zambind. Toate acestea nu-i zdruncina propriile convingeri. „Daca cineva are credinta zdruncinata de un simplu cantec, inseamna ca oricum avea probleme dinainte.” Poti fi sau nu de acord, dar asta inseamna Slayer.


Pentru a putea incheia turneul de promovare al albumului „God Hates Us All”, Araya, King si Hanneman fac apel – spre surprinderea generala – la Dave Lombardo. Bateristul li se alatura fostilor sai colegi pentru cele douazeci si unu de concerte ramase, urmand ca apoi trupa sa-i caute un inlocuitor permanent lui Paul Bostaph.

Afland despre postul vacant, bateristi de peste tot inregistreaza demo-uri si le trimit trupei. Se creeaza doua gramezi de CD-uri, una mai mica etichetata „bun”, cealalta, mai inalta, „nu bun”. In cele din urma sunt audiati doi-trei candidati, iar alegerea pare sa se indrepte catre un instrumentist recomandat de insusi Lombardo. Insa indoielile se risipesc cand, pe nesimtite, cei patru membrii fondatori decid sa ramana impreuna.


In 2003 trupa lanseaza sub forma de caseta video si DVD „War at the Warfield”, filmarea unui concert sustinut la San Francisco pe 7 decembrie 2001, antepenultimul cu Paul Bostaph la tobe. Bine primita, filmarea contine si fragmente cu fanii foarte devotati si uneori extremi ai trupei. De la cei care se multumesc sa urle „Slayer” pana le ies ochii, pana la tanarul care spune „Cand Slayer canta despre moarte eu ma gandesc la viata”, aceste instantanee surprind un fenomen esential pentru viata thrasherilor americani. Totdeauna in prim plan au aparut acei fani obisnuiti sa formeze mosh pit-uri dezlantuite si, eventual, sa distruga salile de concert. Si din acestia exista multi, dar Slayer a ajuns sa aiba o comunitate de admiratori in care intalnesti oameni dintre cei mai diferiti – toti fascinati de arta fara compromis a lui King si compania. Jeff Hanneman povesteste ca la un concert un fan a cazut de la balconul salii si a trecut prin scena. „Mi-a fost teama ca a murit”, declara chitaristul. In loc de aceasta, respectivul a scos capul prin gaura pe care o facuse si, desi avea un picior rupt, a continuat sa se agite pe ritmurile trupei. Dincolo de asemenea manifestari extreme, fidelitatea fanilor fata de trupa se datoreaza deschiderii permanente a acesteia, sinceritatii si consecventei.


Tot in 2003 Slayer lanseaza un box set planuit de mai multa vreme, „Soundtrack of the Apocalypse”. Pe langa o selectie din piesele cunoscute, cele patru discuri (plus un bonus pentru editia speciala) contin remixuri, momente live si raritati ca „Human Disease” (ce figureaza pe coloana sonora a filmului „The Bride of Chucky” din 2008) sau „Addict” si „Scar Struck”, ramasite ale inregistrarilor pentru „God Hates Us All”. Total atipic pentru Slayer, „Soundtrack of the Apocalypse” este bine primit de presa, nu insa si de fani.

Cu totul altfel stau lucrurile cu „Still Reigning”. Profitand de intoarcerea lui Dave Lombardo, trupa canta in mai multe concerte albumul „Reign in Blood” in intregime. Unul dintre aceste spectacole, cel din Augusta, Maine, este filmat si lansat ulterior sub forma de DVD, cu aceeasi coperta ca a albumului. Kevin Shirley, cel care a lucrat la sunetul unor trupe celebre ca Iron Maiden sau Dream Theater, se ocupa in prima faza de mixaj, dar ajunge repede in conflict cu anturajul trupei, pentru declaratii legate de lipsa de profesionalism a sunetistilor. „Una dintre cele mai minunate trupe cu unul dintre cele mai proaste sunete de inregistrare”, avea sa spuna Shirley despre experienta sa cu Slayer. Elementul scenic introdus de trupa cu ocazia mai multor concerte si care a culminat cu „Still Reigning” este o ploaie de sange artificial ce se revarsa peste muzicieni in timpul ultimei piese, „Raining Blood”. Cum lichidul folosit in prima faza este foarte dens, sunetul tobelor se deterioreaza si pentru inregistrarea acestei piesa Shirley e obligat sa inlocuiasca fiecare lovitura de tobe cu mostre din acelasi concert. Cu toate acestea, in urma conflictului cu echipa Slayer, nu este platit. Kerry King doneaza lantului Hard Rock Cafe chitara din acest concert, devenita si ea inutilizabila, insa „Still Reigning” devine, dupa „War at the Warfield”, al doilea DVD de aur din istoria trupei.

In 2004, pentru a rivaliza cu Ozzfest, managerul Slayer, Rick Sales, creeaza conceptul de festival ce va primi numele „Unholy Alliance”. Prima materializare a acestuia are loc in 2004 in Europa, cu Slipknot, Mastodon si Hatebreed insotind capul de afis care este, evident, Slayer.

Pe 8 decembrie 2004 lumea metal este lovita de tragedia asasinarii lui „Dimebag” Darrell, excelentul chitarist al grupului Pantera si bunul prieten al lui Kerry King, care spunea la un moment dat ca daca va fi vreodata sa faca muzica in afara Slayer, „va fi sigur alaturi de fratele meu, Dimebag”. King tine permanent legatura cu familia si este atat de marcat de moment incat spune ca „am exersat mai mult, pentru ca simt nevoia sa fiu mai bun pentru a umple partial golul imens lasat de Dime”.

Kerry King

Antrenati mereu in noi turnee, membrii trupei intarzie cu inregistrarea noului album, desi piesele sunt in lucru din 2004, dupa Kerry King, sau chiar din 2003, dupa cum declara Lombardo. In stilul clasic, se planuieste lansarea pe 6 iunie 2006 (6-06-06), dar, dintr-un motiv sau altul, acest lucru nu are loc, desi fanilor li se indulceste asteptarea cu un EP scos pe piata in aceasta zi. Lansat in doar 5000 de exemplare, „Eternal Pyre” contine o piesa noua, „Cult”, „War Ensemble” live si momente din studio. Tot pe 6 iunie, o organizatie numita National Day of Slayer, fara nici o legatura directa cu trupa, face propaganda pentru serbarea zilei, cerand, printre altele, ca numele trupei sa fie scris pe biserici, sinagogi si cimitire. Din pacate unii se grabesc sa urmeze indemnul si astfel pe treptele seminarului catolic din New York apar numele trupei, pentagrame, cruci intoarse si inscrisurile „Reign in Blood” si „better to reign in hell than to serve in heaven”, acesta din urma luat din poemul „Paradisul pierdut” al lui John Milton. Din cauza unei operatii de bila Tom Araya nu mai ajunge la timp pentru a inregistra vocea pe piesa „The Final Six”, care din aceasta cauza nu mai intra pe albumul ce trebuia initial sa poarte acelasi nume. Pe 10 iunie 2006 incepe varianta americana a „Unholy Alliance” (Chapter One), cu Lamb of God, Children of Bodom si Mastodon (prin rotatie) si Thine Eyes Bleed, trupa in care canta fratele lui Tom Araya, John. In acelasi timp, trupa lanseaza cateva dintre piesele noi pe net. In Fullerton, California, autoritatile locale scot de pe bancile din statiile de autobuz o reclama pe care o socotesc violenta pentru noul disc Slayer.

„Christ Illusion”, primul album de studio cu Dave Lombardo din 1990 incoace, apare pe 8 august.


De productie se ocupa de data aceasta Josh Abraham, Rick Rubin fiind ocupat cu noul Metallica, „Death Magnetic”. Unele dintre cantecele de pe album sunt mai vechi, pentru „Catalyst” existand chiar o versiune cu Paul Bostaph la tobe. Insa revenirea lui Lombardo se simte din plin – atat la nivelul muzicii, cat si al atitudinii de monolit. Vechiul baterist reintors la matca este mai imprevizibil si mai putin disciplinat decat tehnicul Bostaph, dar creativitatea lui face ca tobele sa sune mult mai organic. Este ca o revenire si o reimprospatare in acelasi timp. Kerry King inregistreaza din nou toate partile ritmice – pe ale lui Hanneman cu chitara si setarile acestuia. Riff-urile memorabile s-au reintors, solo-urile sunt din nou la cel mai inalt nivel, viteza se imbina cu pasaje lente intr-o alternanta foarte echilibrata in ciuda ruperilor violente de ritm, piese ca „Jihad” sau „Eyes of the Insane” aduc pasaje aproape clean cu teme atipice pentru Slayer. In acelasi timp, unele momente seamana parca mai mult decat altadata a autoparodie, ca si versurile redundante ale lui Kerry King – iar in acest sens, piesa „Cult”, foarte apreciata, desi este probabil cea mai previzibila si repetitiva, e cel mai bun exemplu. „Supremist” incheie albumul si este in acelasi timp o sinteza a lui si un anunt catre toti ascultatorii: Dave Lombardo s-a intors definitiv. In timp ce Kerry King isi expune viziunea anti-religioasa intr-un text pe jumatate serios, pe jumatate parodic (cu trimiterea la 666) care se vrea si despre America, „cel mai mare cult din lume”, Araya scrie din nou despre razboi. Solistul se declara ravasit de un articol despre tinerii care se intorc din lupte traumatizati, cu sechele pe viata si de tragediile razboiului in general si scrie „Eyes of the Insane”. Tot el colaboreaza cu Jeff Hanneman si la „Jihad”, o piesa menita sa nasca noi controverse, caci descrie evenimentele din 9 septembrie 2011 din perspectiva unui terorist mahomedan. „Eyes of the Insane” aduce primul Grammy pentru Slayer, la categoria „cea mai buna piesa metal”, performanta repetata si in anul urmator cu „The Final Six”. In sfarsit, coperta noului album infatiseaza o imagine a lui Hristos mutilat si cu privirea ravasita in ceea ce King numeste „o mare a disperarii”, in care plutesc mai multe capete, printre care al Maicii Tereza. Forumul Catolic din India protesteaza impotriva accentelor blasfemiatoare ale discului, astfel incat EMI India retrage toate exemplarele de pe piata si le distruge.

In 2006 incepe „capitolul II” al Unholy Alliance, de data aceasta in Europa, cu locul lui Mastodon luat de In Flames si cu o aparitie a francezilor de la Gojira la concertul din Paris. Slayer ajunge si in Japonia si lanseaza videoclipul pentru „Eyes of the Insane”, piesa ce apare si pe coloana sonora a filmului de groaza „Saw III”.

In toamna lui 2008 Tom Araya se declara nesigur in legatura cu viitorul trupei si spune ca nu se vede pe scena la o varsta inaintata. Kerry King spera ca Slayer va mai scoate cel putin doua albume. In toamna aceluiasi an are loc in Europa Unholy Alliance 3, alaturi de Mastodon, Trivium si Amon Amarth, iar vara lui 2009 aduce impreuna doua trupe care nu mai cantasera impreuna din 1991: Slayer si Megadeth, reunite in Canadian Carnage, cu Machine Head si Suicide Silence in deschidere. Este marcata astfel si incheierea conflictului pe care Kerry King il avea cu Machine Head, trupa pe care o criticase vehement pentru albumul din 2001, „Supercharger”. In octombrie 2009 seria de concerte cu Megadeth continua in Australia si Noua Zeelanda, dar Tom Araya incepe sa aiba dureri de spate. La sfarsitul lunii, cand Slayer se afla in Japonia, acestea devin insuportabile si trupa se vede nevoita sa isi anuleze turneul european.


In aceste climat de nesiguranta pentru fani si trupa, Slayer lanseaza, in noiembrie 2009, „World Painted Blood”. Singurele piese pe care fanii le ascultasera de data aceasta inainte de lansare fusesera „Psychopathy Red”, compozitie care s-ar fi putut gasi la fel de bine si pe „Reign in Blood”, si „Hate Worldwide”. Dar albumul, mult laudat de realizatorii sai, este fara indoiala o mare reusita Slayer. Si aminteste, dupa cum spune Kerry King, de „Seasons in the Abyss”: complet, cu piese furibunde si riff-uri rapide, dar si cu melodie, pasaje apasatoare, teme inspirate si ciudate, riff-uri simple de inspiratie punk transformate in cavalcade thrash, „World Painted Blood” poate fi socotit cel mai „vizual” album Slayer. Starile diverse, de la descrierea vremurilor apocaliptice de pe piesa-titlu pana la obsesiile mintilor criminale si razboinice sunt descrise de constructii sonore care acopera toata aceasta galerie a ororilor fara a se distanta de liniile de forta definitorii pentru muzica celor patru thrasheri americani. De fiecare data cand sunt intrebati cum suna un nou album, membrii trupei raspund invariabil „suna ca Slayer”. De data aceasta avem insa un Slayer cat se poate de inspirat, care reuseste sa duca la un nivel superior tehnica devastatoare componistica ce s-a consolidat in aproape 30 de ani. Principalul compozitor este de data aceasta Jeff Hanneman, dar si Kerry King are o contributie importanta ca autor a cinci piese din cele unsprezece. Este prima data dupa multi ani cand Slayer intra in studio fara a avea materialul finisat, iar muzica si versurile sunt completate in timpul procesului de inregistrare alaturi de producatorul Greg Fidelman. Daca „World Painted Blood” este o reflectie despre apocalipsa suficient de matura pentru a-l surprinde pe orice ascultator obisnuit cu „baile de sange” din texte mai vechi si mai noi, tema criminalilor in serie e reluata pe „Psychopathy Red” (despre asasinul ucrainean din perioada sovietica Andrei Cikatilo), „Playing with Dolls” sau „Beauty Through Order” (despre Elizabeth Bathory), iar Kerry King isi reia retorica antireligioasa in stil partial parodic pe „Hate Worldwide” sau „Not of This God”. In afara de single-urile lansate inainte de album, piesa „World Painted Blood” va aparea dupa un an tot ca single, alaturi de „Atrocity Vendor”. „Hate Worldwide” si „World Painted Blood” sunt din nou nominalizate la premiile Grammy in 2009, respectiv 2010, dar pierd de fiecare data. Exista patru coperte diferite pentru album, care puse impreuna compun o harta insangerata a lumii.

Tom Araya

In ianuarie 2010 trupa anunta oficial ca Tom Araya este programat pentru o operatie din cauza durerilor insuportabile de spate si ca orice concert Slayer va fi amanat. Pana in mai singurele noutati vin de la Dave Lombardo care declara ca frontman-ul trupei se simte bine si ca procesul de recuperare avanseaza rapid. Cu o placa de titan in zona cervicala, Araya nu va mai avea voie sa dea din cap la concerte. Mesajul lui catre ceilalti este: „Nu e nimic in neregula cu headbanging-ul, doar faceti-l cu moderatie.” Intr-adevar, solistul vocal/basist era cunoscut pentru stilul sau dezlantuit de a se misca pe scena, fara a fi facut nici o incalzire, in timp ce King si Hanneman fac miscari pregatitoare timp de o ora. Pe 20 mai, Slayer are o scurta aparitie la emisiunea „Jimmy Kimmel Live!”, iar in iunie participa la o serie de concerte care sunt implinirea visului oricarui rocker crescut cu muzica anilor â’80: The Big Four. La initiativa Metallica, pentru prima data in istorie apar pe aceeasi scena trupele care au dat nastere genului thrash-metal: Metallica, Slayer, Megadeth si Anthrax. Daca la inceput membrii Slayer se bucura mai ales pentru fani, in cele din urma ajung sa traiasca unele dintre cele mai frumoase momente ale carierei. Kerry King recunoaste ca reteta succesului este data de Ulrich si compania: „Metallica ar scoate oameni si din pesteri; toata lumea vine sa-i vada. Noi, ceilalti, suntem cireasa de pe un tort si asa extraordinar.”

Cele sase concerte in care este experimentata formula au loc in iunie 2010 in Polonia (Varsovia), Bulgaria (Sofia), Elvetia, Cehia, Romania (Bucuresti) si Turcia (Istanbul). Concertul de la Sofia este transmis in cinematografe HD din toata lumea si apoi lansat pe un DVD. Fanii din toata lumea sunt incantati, mai ales ca, pe langa Slayer in formula originala au parte si de Megadeth cu Dave Ellefson reintors alaturi de Mustaine si de un Anthrax in care isi face revenirea Joey Belladonna. Atmosfera pare cat se poate de relaxata, Kerry King declara ca a urmarit tot concertul Metallica de doua ori de langa setul de tobe al lui Lars Ulrich, pana si conflictele cu Mustaine par date uitarii. Tot la Sofia, membrii ai tuturor celor patru trupe canta impreuna „Am I Evil?” De la Slayer singurul prezent este Dave Lombardo. Europa are apoi parte de o serie de concerte Slayer si Megadeth sub titulatura „European Carnage”.

Jeff Hanneman

La inceputul lui 2011, un alt necaz loveste Slayer. Jeff Hanneman este diagnosticat cu fasceita necrozanta, o infectie rara a pielii si a tesutului subcutanat care avanseaza rapid si „mananca” tesuturile. Medicii apreciaza ca este posibil ca Hanneman sa se fi imbolnavit de la o muscatura de paianjen. Din cate se pare, norocul a fost ca a mers destul de repede la control, boala putand fi mortala daca nu este tratata la timp. Medicul il stia pe chitarist si i-ar fi spus: „Intai iti voi salva viata, apoi iti voi salva bratul si in cele din urma iti voi salva cariera.” Conform unui comunicat postat ulterior pe site-ul oficial Slayer, Hanneman a fost la un pas de a ramane fara brat si a stat cateva zile in coma indusa, timp in care tesutul mort a fost indepartat si i-au fost facute grefe de piele. Recuperarea se anunta de la inceput anevoioasa.

Trupa decide sa-si onoreze obligatiile de turneu si, astfel, este cooptat Gary Holt, creierul din spatele trupei Exodus, pentru a-l inlocui temporar pe Jeff Hanneman, incepand cu festivalul Soundwave din Australia. O parte a turneului european are loc de asemenea cu Holt, in timp ce pentru ultimele concerte il vedem la chitara alaturi de Kerry King pe Pat Oâ’Brien de la Cannibal Corpse, care desi are putin timp sa invete piesele, face, conform declaratiilor lui Dave Lombardo, „o treaba formidabila”. Pe 23 aprilie 2011 are loc primul spectacol „Big Four” in Statele Unite, intr-un oras din California. Gary Holt il inlocuieste si aici pe Hanneman, insa Jeff isi face aparitia la bis si canta „South of Heaven” si „Angel of Death” in fata unui public entuziasmat.

Ca semn al recunoasterii de care Slayer incepe sa se bucure in toata lumea, in 2011 Tom Araya primeste de la primar cheia orasului sau natal, Viña del Mar, din Chile.

Dar lucrurile nu se opresc aici. Spre sfarsitul lui 2011 Dave Lombardo anunta pe contul sau de Twitter ca lucreaza cu Kerry King la noi compozitii. Pentru a indulci asteptarea fanilor, un EP de doua piese este programat sa apara la sfarsitul verii lui 2012. Si Slayer porneste din nou in turneu. Tot fara Jeff Hanneman, care are nevoie de mai mult timp de recuperare, dar compune la randul sau piese noi. Chitaristul inca are nevoie de liniste si de incurajari pentru a depasi perioada dificila cauzata de boala. Gary Holt, vechiul prieten din Exodus, il va inlocui si de data aceasta.


Si totusi, ce reprezinta Slayer? Ce sa intelegi dintr-o trupa care canta „unii m-au numit fiul lui satan, un nume pe care nu-l pot nega”, dar nu are nici un membru satanist, sau dintr-un solist vocal convins de dragostea atotcuprinzatoare a lui Dumnezeu care striga seara de seara pe scena „Dumnezeu ne uraste pe toti”? Un grup de muzicieni acuzati constant din 1986 incoace de nazism si rasism, cu un solist vocal care nu e alb… Ce sunt solo-urile lui Hanneman si King, „geniu sucit”, cum spunea un ziarist, sau zgomote fara logica? Solistul vocal al unuia dintre cele mai dure grupuri de pe planeta, care nu s-a abatut niciodata de la linia sa initiala, declara relaxat ca asculta Sting, ca Bryan Adams scrie cantece bune si ca este un mare fan al muzicii country. Dupa treizeci de ani de albume si concerte, in loc de reteta clasica „sex, drugs and rockâ’nâ’roll” il vedem pe Tom Araya casatorit si cu doi copii, definindu-se pe sine insusi ca fiind un „fermier”. Dave Lombardo este la randul sau casatorit din anii optzeci, iar Jeff Hanneman s-a insurat in 1997 cu Kathryn, fata cu care era inca din liceu. Araya si Hanneman declara de fiecare data cand au ocazia ca nu vor sa fie staruri. In schimb, singurul membru cu atitudine si infatisare de rockstar, Kerry King, nu s-a atins in viata lui de droguri. In plus, in marea de protestatari de stanga, King si Hanneman isi declara atasamentul fata de anumite valori conservatoare – nu si fata de cele religioase. Un grup cu personalitati atat de diferite canta astazi in componenta cu care a inceput in 1981. Dave Lombardo, care declara ca faptul ca a plecat din Slayer a fost unul dintre cele mai bune lucruri din viata lui, pentru ca i-a permis sa-si dezvolte stilul, se supune rigorii compozitiilor lui Kerry King. Araya nu protesteaza cand unele versuri vin in contradictie cu convingerile lui, pentru cu „asta e Slayer, sunt piese bune si cu siguranta vor enerva pe cineva”. Orice trupa de death-metal mentioneaza Slayer printre influente. Cu toate acestea, acelasi Araya nu se declara deloc incantat de stilul extrem la nasterea caruia a contribuit: „Daca nu inteleg ce spui, cum vrei sa inteleg ce spui?” ii spunea sarcastic lui Ice T despre mai tinerii sai emuli. Oameni din inchisoare, soldati din linia intai, persoane cu probleme nu inceteaza sa trimita scrisori catre Slayer in care spun cum aceasta muzica ce vorbeste despre demoni, moarte, tortura, razboi si minti bolnave le da speranta. Huliti si adulati in egala masura, membrii Slayer nu predica, nu au pretentia sa-i invete pe altii ceva, ci isi vad pur si simplu de treaba. Dar ce ii face sa ramana fideli acestei linii? Tom Araya: „Cred ca e muzica. Muzica ma vindeca intr-un fel si pe mine. Pur si simplu multa energie, intelegi ce spun? Sa fii capabil sa creezi aceasta energie si sa o pastrezi pentru multa vreme, asta te face sa mergi mai departe. Si e o continuare buna. Avem o sedinta de aerobic de o ora si jumatate in fiecare seara.” Nu sunt foarte multe de inteles. Slayer este o trupa imperfecta formata din oameni imperfecti. Dar, dincolo de toate contradictiile, a creat o identitate muzicala si artistica pe care, fara a incerca sa o explici, o recunosti de la primele note. Stii ca e Slayer. Sau, mai bine zis… SLAAYEEEEER!

(Paul "Slayer" Grigoriu)

Reamintim ca SLAYER va concerta vara aceasta in Romania, pe 4 iunie la Arenele Romane din Bucuresti!


Comentează primul

Lasă un comentariu

Adresa de email nu va fi publicată.


*