Steve Vai / 01.11.2012, Sala Palatului, Bucuresti

112 vizualizări
In fond, la ce te poti astepta de la concertul unuia dintre cei mai buni chitaristi pe care i-a dat vreodata muzica rock? De la unul care canta de cand se stie si care a apucat sa acompanieze artisti atat de diferiti ca Frank Zappa si John Lydon (aka Johnny Rotten)? De la cel care intr-o cariera solo prodigioasa a inventat de fiecare data ceva nou, si-a facut ocheade cu jazz-ul, a preluat armonii din clasicism si le-a adaugat un farmec salbatic rock’n’roll? Orice cronica risca sa se transforme intr-o lista monotona de superlative. Dar muzica ramane peste toate marturie a unui dar exceptional. E simplu: omul-chitara, Steve Vai.
 
Vazand-o pe Beverly McClellan te-ai putea gandi ca ai de-a face cu solista vreunui grup hardcore de prin New York, care acum va incepe sa tipe din rasputeri despre inechitate sociala si agresivitate. Dar aparentele inseala. Din vocea si chitara artistei alese personal de Vai pentru a-i deschide concertele din acest turneu rasuna aleanul numit cu un termen cvasi-universal blues. Acompaniata de propria chitara si de incursiunile solistice ale colaboratorului ei scenic – despre care aflam ca e un simplu roadie – Beverly McClellan impresioneaza intr-un recital scurt si bine punctat prin stapanirea exceptionala a trairii blues, dar si a tehnicii vocale prin care trece prin toate inflexiunile, melismele si ornamentele din care nu lipsesc intervale netemperate ale cantului popular american. Primita cu mare entuziasm de publicul bucurestean, tanara castigatoare a concursului „The Voice” incheie asezata in spatele clapelor cu un clasic „Purple Rain”, in aplauzele unor spectatori atat de uimiti incat parca au uitat sa cante.
 
 
…si Steve Vai urca pe scena. Nu stii la ce sa te uiti mai intai. La el insusi, aparut un pic in urma trupei, cu aceeasi silueta si aceleasi miscari dintotdeauna, mangaind si maltratand chitara, sau la exotica trupa din care vizual ies in evidenta intai tatuatul baterist Jeremy Colson si harpa electrica a lui Deborah Henson-Conant. Piesele se succed intr-o poveste sonora ce imbina vechi cu nou, baladesc cu rock, rock cu jazz si armonii cu parfum de neoclasicism. „Weeping China Doll” ne introduce in latura personala si intima a recentului „Story of Light”, in timp ce „Building the Church” ne aminteste de „Where the Wild Things Are” si de faptul ca Vai nu a mai concertat cu un grup rock de sapte ani. Nimic nu pare sa se fi schimbat.
 
Sunetul de o claritate exceptionala lasa sa se auda mersurile melodice, cromatismele modulante, dar si cate un riff clasic. Muzica, sustinuta de o sectie ritmico-armonica de fier permite evolutia chitarei in peisaje aproape total lipsite de repetitivitate. Piesele cu caracter tematic, ca „For the Love of God”, sunt pline de variatiuni si modulatii, ramanand in acelasi timp recognoscibile. Iar live, lucrurile capata un plus de stralucire. Steve Vai danseaza, mediteaza, se bucura si plange, cu un chip ce incearca la fiecare pas sa imite expresivitatea sonora. Doar decorul scenic poate parea uneori ca exagereaza pe punerea in evidenta cu vag parfum de idolatrie a artistului, insa cine stie sa citeasca printre randuri – sau printre note – va trece peste aceasta si va reveni la frumusetea muzicii.
 
 
 
Dialogul cu publicul este la inaltimea spectacolului. Steve Vai cere aprobarea pentru a o lua razna, apoi chitaristul Dave Weiner ne incanta cu un moment acustic – de pe recentul sau album solo, dupa cum insista sa precizeze amfitrionul –, actiune repetata ulterior de „probabil cea mai buna harpista electrica din lume”. Sonorizarea este la inaltime, volumul adecvat, singura hiba fiind tocmai absenta harpei in prima parte a concertului, lucru ce se va remedia pe parcurs. Dupa un solo dezlantuit, bateristul Jeremy Colson contribuie si la momentul vesel al serii, cu un set de tobe miniatural agatat de gat, in fata caruia troneaza un craniu carcotas, cu care Steve Vai are un dialog contradictoriu urmat de mici demonstratii de virtuozitate, pe cat de gratuite, pe atat de delicioase. Nu lipsesc nici pasajele de pe avangardistul „The Ultra Zone”, pentru ca „Build Me A Song” sa fie precedat de urcarea pe scena a unor membri din public care le sugereaza instrumentistilor beat-ul, tema de bas si linia de chitara pe baza carora sa improvizeze. Ar fi nedrept sa-l uitam din aceasta descriere pe basistul Philip Bynoe, prototipul acestui gen de instrumentist virtuoz, exact si percutant atunci cand liniile lui sunt simple si repetitive, plin de imaginatie atunci cand sta la baza uimitoarelor progresii armonice cu care ne incanta uneori muzica lui Steve Vai.
 
 
Concertul nu dureaza cinci ore, asa cum anuntase initial in gluma amfitrionul, dar probabil ca cei mai multi oameni din public ar fi primit bucurosi sa-si petreaca jumatate de noapte in Sala Palatului. Aplauzele prelungi ale unor spectatori ridicati in picioare ii aduc – evident – inapoi pe artisti, cu o reluare a celebrei „For the Love of God” si inca putin din aceasta muzica fascinanta. Dupa cum spuneam, e o seara a superlativelor, in miezul nesfarsitei „Story of Light”. Steve Vai e de vazut si mai putin de povestit.
 
(Text: Paul Grigoriu, Foto: Dragos Cornea)
 
O galerie foto de la acest concert se poate accesa AICI.


Comentează primul

Lasă un comentariu

Adresa de email nu va fi publicată.


*