The Aristocrats, AltF4, QuantiQ, Theo and the WristBand / 07.12.2015, Arenele Romane, Bucuresti

172 vizualizări
Cine ateriza neavizat – sau vag avizat – în seara de 7 decembrie la Arenele Romane din Bucureşti avea toate şansele să se creadă în altă lume sau pe altă planetă. Nu, decorul nu era altul decât cel obişnuit, nici cozile la bere mai mici. Doar că pe scenă se construia, piesă cu piesă, trupă cu trupă, un eclectism rock de cea mai bună calitate. Am văzut multe la viaţa noastră, şi bune şi rele, dar nu avem prea des ocazia să ne desfătăm cu asemenea delicii sonore. Şi nu mă refer doar la The Aristocrats, pentru că în privinţa lor aşteptările erau oricum mari. Însă restul „ingredientelor” acestei seri au fost alese pe sprânceană, ceea ce face din concertul despre care vorbim / scriem unul dintre cele mai interesante evenimente muzicale ale anului ce stă să se sfârşească.

Theo and the WristBand. Aşa se numeşte trupa care deschide seara. Vedeţi voi, ţara asta e plină de trupe care cântă diferite combinaţii de rock cu alte genuri, mergând până la jazz, şi care de fapt nu fac decât să îmbine elemente fără personalitate şi să sufoce scena cu sonorităţi aşa-zis clasice şi alternative fumate şi obositoare. Spuneţi repede cinci trupe de la noi care practică acest tip de „fusion” şi vă garantez că cel puţin trei se încadrează perfect în descrierea de mai sus. Nu însă şi Theo and the WristBand. La o primă audiţie e greu de spus câtă inovaţie e în muzica bucureştenilor, dar, oameni buni, cu siguranţă e o creaţie autentică şi cântată… neruşinat de bine! Momentele de rock şi hard-rock clasic beneficiază de tot arsenalul de riff-uri şi armonii puse la punct de-a lungul timpului şi alternează echilibrat cu pasaje sincopate de funk. Clapele nu sunt acolo doar pentru atmosferă, solisticile flamboiante vin la fix, iar vocile… Nu cred că am auzit în România trupă de rock cu vocile atât de bine puse la punct. Şi nici pe aiurea nu găseşti prea des aşa ceva. Theo and the WristBand sapă în arsenalul bine încetăţenit al unui rock solid şi în acelaşi timp plin de imaginaţia unei avangarde devenită între timp, la rândul ei, clasică, iar asta te face să te simţi familiarizat cu muzica lor, chiar şi la o primă audiţie. Pe de altă parte, prestaţia live ireproşabilă şi sunetul foarte bun nasc un val de entuziasm. După atâtea trupe la care te întrebi de ce trebuie să mai cânte, cu muzicienii pe care îi avem în faţă simţi că nu te-ai plictisi niciodată.

După o scurtă pauză, punctată de ieşiri la ţigară şi apariţia unor personaje mondene din ce în ce mai prezente la evenimente de acest gen – cu ştaif – , pe scenă urcă tinerii braşoveni de la QuantiQ. Deşi se defineşte ca o combinaţie de rock progresiv cu metal şi o tentă de gothic, ar fi mai simplu să spunem despre această trupă că este cea care poate prelua ştafeta de la formaţiile consacrate de rock cântat în limba română, undeva în zona Compact şi, pe alocuri, Cargo. Pentru că despre asta e vorba în compoziţiile prezentate aici: melodicitate, refrene uşor recognoscibile, un stil vocal cantabil şi agreabil, ce aminteşte uneori de Paul Ciuci sau Leo Iorga. Din păcate, identitatea stilistică e neclară. Pentru că elementele amintite mai sus – şi regăsite din plin şi pe înregistrările trupei – se îmbină un pic nedefinit cu elemente de metal modern. Nimic rău în combinaţie, însă se pare că ea i-a adus pe braşoveni într-un impas în care nu sunt încă hotărâţi ce direcţie să ia, oscilând între două variante între care nu găsesc echilibrul necesar. Prestaţia în concert este curată, dar neconvingătoare. Sunt însă oameni în public care cunosc şi versurile şi reacţionează entuziast. Ieşirea din universul riff-urilor redundante şi creionarea unui stil bine definit – oricât de amalgamat, nu asta e problema – sunt următorii paşi pe care QuantiQ îi are de făcut pentru a nu mai părea o formaţie un pic pierdută în contextul muzical românesc.

Nerăbdarea creşte. Numărul spectatorilor e absolut mulţumitor, mai ales pentru un concert atât de îndepărtat de tot ce înseamnă mainstream. Se întâlnesc melomani din diferite categorii, de la câţiva cincantenari până la puşti ţinuţi de mână de părinţi, de la rockeri cu tricouri cu Slayer până la iubitori de jazz şi starlete. Atmosfera caldă – la propriu şi la figurat – câte o bere sau un whisky, volumul echilibrat şi decent sunt elementele care fac din această seară una cât se poate de plăcută. Muzica o face memorabilă. Şi până la capul de afiş mai avem de parcurs un capitol care se numeşte AltF4. Este prima trupă instrumentală a serii, adeptă a unui fusion care poate fi foarte bine caracterizat şi ca jazz-rock ritmat şi balansat. Se cântă în forţă, cu ruperi de ritm, schimbări de tempo şi de măsură, totuşi fluent. Una dintre chitare şi clapele asigură o armonie variată, modulantă tonal, iar în prim-plan, dar fără să abuzeze, stă chitara celui care pare a fi liderul trupei, iremediabil îndrăgostit de tapping şi cu un cert simţ melodic. Clapele trag spre jazz, chitarele spre rock, mai avem un strop de funk şi tobele hiperactive conferă o dinamică aparte actului muzical. Micile stângăcii tehnice – imposibil de evitat, dată fiind complexitatea structurilor – sunt repede trecute cu vederea în faţa viziunii componistice. Piesele se mişcă între limitele largi ale unui fusion anglo-american, singurul certificat în domeniu, bine pus la punct şi care are parte de o primire cât se poate de bună din partea publicului. Băieţii de la AltF4 nu-ţi lasă timp să te plictiseşti, indiferent dacă îşi cântă propriile piese sau pe cele ale modelelor care i-au influenţat şi se anunţă o trupă de urmărit cu atenţie în anii ce vor veni. Există viitor muzical şi în România.

Şi totuşi e o seară lungă şi un pic obositoare, ca şi perspectiva, oricât de plăcută, de a asculta un asalt sonor de virtuozitate timp de mai bine de o oră. Cel puţin aşa întâmpină unii începutul recitalului The Aristocrats, dar au aproximativ zece minute să se răzgândească. Chitaristul Guthrie Govan, cu adorabilul accent britanic, basistul Bryan Beller şi neamţul americanizat din spatele tobelor, Marco Minnemann nu au venit să ne demonstreze nimic. Cine a apucat să asculte măcar ultimul album, „Tres Caballeros”, ştia de altfel deja acest lucru. Nimic nu e paradă tehnică, fiecare pasaj e pus la locul lui într-o înlănţuire variată, uneori deranjată, alteori pur şi simplu amuzantă. Cei trei aplică metoda încetăţenită în multe cercuri de jazz şi rock: pornesc de la o întâmplare mai mult sau mai puţin neobişnuită, eventual cu caracter anecdotic, şi creează un cântec unde imaginaţia zburdă liber. Structurile narative sunt la ele acasă, momentele de improvizaţie lasă loc armoniilor bine puse la punct şi solo-urilor minuţioase. Este o excursie fantezistă în universul sonor, balansat, uneori melancolic şi plin de nuanţe… incredibil ce importante sunt acestea într-un context muzical în care, în general, totul se face la acelaşi volum, de preferat asurzitor. Fiecare dintre membri îşi prezintă propriile compoziţii, aruncând cu câte o glumă în dreapta şi în stânga, şi suntem purtaţi prin lumea plină de farmec a unui cotidian care capătă valenţe estetice. Diversitatea muzicală cunoaşte un apogeu pe piese ca „Jack’s Back” sau „Culture Clash”, cu elemente din mai multe culturi muzicale şi sisteme de organizare sonoră, prinse într-un potpuriu totuşi occidental şi coerent. Pe scenă îşi fac apariţia şi nişte animale de plastic dubioase (porc şi girafe), care scot sunete integrate hazliu în muzică, pentru că, da, totul e foarte serios dar în acelaşi timp plin de un umor tonic. La „Desert Tornado” Marco Minnemann face o demonstraţie de cavalcadă furtunoasă pe tobe, conferind o calitate foarte vizuală muzicii. Aspectul cinematic – poetic, trebuie subliniat – este foarte bine slujit de structurile narative, între tânguială blues şi agresivitate hard-rock, între insinuări etnice şi momente de musical sau chiar cabaret. Spre sfârşit suntem puşi să şi cântăm o linie vocală simplă dar interesantă şi ritmată şi nici nu ne dăm seama când se termină recitalul. The Aristocrats ne-au plimbat în lumea nobilă a sunetului, ne-au făcut din ochi în stil proletar, şi-au pus pe masă lumea cotidiană, şi-au făcut bagajele şi au plecat. Iar publicul s-a îndreptat spre casă cu amintirea uneia dintre cele mai bune distribuţii de concert la care i-a fost dat să asiste în ultimul an.

The Aristocrats

Foto: Diana Grigoriu

Galeria foto de la concert poate fi văzută AICI.


Comentează primul

Lasă un comentariu

Adresa de email nu va fi publicată.


*