Therion, Antalgia, Elyose / 19.10.2012 Arenele Romane

421 vizualizări
 
 
De 25 de ani Therion nu inceteaza sa surprinda. Pentru ca ultimul lucru care li s-ar putea reprosa suedezilor grupati in jurul lui Christofer Johnsson este manierismul. Inovand de la album la album si de la concert la concert, Therion simbolizeaza o anumita prospetime si o putere permanenta de largire a gamei expresive care, din pacate, lipsesc adesea din metal-ul modern.
 
Dupa cum se stie, trupa urmeaza sa faca o pauza de turnee de cativa ani, in care se va concentra pe compozitia unei opere metal. Pana atunci insa, noutatile se numesc „Les fleurs du mal” un album inedit – si seria de concerte grupate sub traducerea in engleza a titlului celebrului opus baudelairian. Pentru fanii fideli si constiinciosi, seara incepe cu o sesiune „meet and greet”, la care membrii Therion participa zambitori si deschisi. Parca si Christofer e ceva mai comunicativ decat de obicei. Insa nu puteam zabovi prea mult, caci de pe scena se aud deja primele note ale trupei ce deschide seara, Antalgia.
 
 
Spaniolii sunt una dintre formatiile aparute in valuri dupa marele succes obtinut de Nightwish la inceputul anilor 2000. Reteta este cea clasica: riff-uri metal si o voce de soprana. Lipseste orice tenta „gotica”, astfel incat Antalgia merge exact pe linia Nightwish. Stilistic, caci in privinta inspiratiei, distanta este mare. Desi solista Bella Dianez are calitati vocale, sunetul care face vocea sa fie din cand in cand sub volumul instrumentatiei si compozitiile mai degraba lipsite de consistenta nu sunt menite sa i le puna in valoare. Instrumentistii isi fac corect treaba, se incearca si un inceput de comunicare cu publicul si, una peste alta, pentru incalzire lucrurile sunt in regula. Pe de alta parte, in sala apare un punct de atractie mult mai interesant. La standul cu merchandise sta la discutii si autografe insusi Christofer Johnsson, a carui prezenta este un imbold in plus pentru cei prezenti sa cumpere cel mai recent album Therion.
 
In pauza un lucru te loveste – nu este deloc fum! Dupa experientele aproape asfixiante ale trecutului, interdictia de a fuma in cort este o idee cat se poate de inspirata. Imi pare rau pentru numerosii mei prieteni fumatori, dar la un asemenea spatiu, zecile de tigari sunt un calvar atat pentru public cat si pentru cei de pe scena. Ne amintim cum, nu demult, Angela Gossow ii ruga pe fani sa nu mai fumeze pentru a-i menaja vocea si, multi dintre acestia, o ovationau in timp ce mai trageau cu pofta din tigara. E drept, si de data aceasta cativa rebeli mai pufaie, dar probabil este o chestiune de educatie, care se va rezolva in timp. Primul pas a fost facut.
 
 
Francezii de la Elyose trezesc mai mult interes decat predecesorii lor intre fanii deja mai numerosi stransi in fata scenei, iar motivul nu este de natura pur artistica. Inconjurata de instrumentisti trecuti de prima tinerete, solista Justine Daaé este o prezenta cat se poate de placuta, atat prin infatisare, cat si prin timbru. De data aceasta nu mai avem de-a face cu o tehnica de canto clasic, ci cu un stil ce aduce mai degraba aminte de sansonetele din tara natala a membrilor trupei. Elementele electro si clasicele ruperi de ritm creeaza un element dinamic intr-un metal altfel cat se poate de conventional, dar publicul e cucerit. Nici cei de la Elyose nu sunt mari inovatori. Dincolo de suportul clapelor – venind de pe banda – chitara se exerseaza de la inceput pana la sfarsit in acorduri de cvinta si octava (power chords), pigmentate pe ici-colo cu cate un prea folosit acord de mi minor. Chiar si o piesa precum „L’Orientale” variaza un pic numai in ceea ce priveste mersurile melodice, in timp ce armonia ramane la fel. Insa comunicarea excelenta cu cei din fata scenei si dragalasenia accentului frantuzesc ii cuceresc pe cei din public, care o adopta pe Justine si, alaturi de ea, pe colegii ei.
 
Dar toate acestea sunt pretexte pentru a face mai usoara asteptarea spectacolului de gala ce ni se pregateste. Dupa o pauza surprinzator de scurta, imbracati in costume de scena pompoase, suedezii ansamblului coordonat de Christofer Johnsson urca pe scena, insotiti, in mod exceptional in acest turneu, de claviaturistul Stefan Jernståhl. Cele doua voci feminine de formatie clasica/ operatica, acompaniate de timbrul de tenor cu inflexiuni rock al excelentului Thomas Vikström, umplu sala cu versuri in limba franceza, de pe dinamica „Poupée de cire, poupée de son” ce deschide si „Les fleurs du mal”. Preluarile dupa cantece franceze prind foarte bine in contextul Therion, dovada atat reactia entuziasta a celor din sala, cat si placerea de a canta, evidenta pe scena. De aici facem un salt direct in trecut, spre „Son of the Sun” si „Via nocturna”, dar totul se leaga, organic si excelent articulat, intr-un spectacol sonor care, desi alcatuit din fragmente din perioade diferite si cu influente variate, isi pastreaza caracterul omogen. Este o seara de metal, de sansoneta, de muzica vocal-simfonica si de numeroase elemente progresive si de virtuozitate, fie ca aceasta vine din superba imbinare a vocilor sau din tehnica lui Christian Vidal.
 
 
 
Lori Lewis, Thomas Vikström si Christofer Johnsson vorbesc pe rand cu publicul, creand acea familiaritate intre artisti si cei care le sunt deja de ceva vreme alaturi. Noul album, ne spune Christofer, este modul lui Therion de a sarbatori 25 de ani de existenta, evitand capcana reeditarilor si a reambalarii unor albume vechi. Cum Nuclear Blast a refuzat sa lanseze aceasta ciudata colectie de preluari in franceza, Johnsson a inregistrat-o si a lansat-o pe banii lui, pe care incearca sa si-i recupereze din vanzarile de CD-uri. Iar acestea par sa mearga foarte bine. Asa ca, dupa trista poveste a cantaretei Betty Mars, avem si noi parte de „J’ai le mal de toi”, una dintre cele mai reusite prelucrari de pe albumul sus-numit. Muzica usoara cu iz melancolic este transpusa intr-o varianta ce trimite spre musical si opereta, iar imbinarea intre sopran si alto (cu Linnéa Vikström in mare forma) creeaza un efect de extraordinara sensibilitate.
 
Intregul concert este construit in genul unui spectacol de revista impregnat de metal. Imbinarea diferitelor influente din mai multe epoci creeaza un sincretism ce adauga in bogatie expresiva si depaseste granitele unui concert rock obisnuit, fara a face abuz de scenografie, dar nelasand nimic la voia intamplarii. Cei trei solisti vocali au miscari coregrafice bine studiate, in timp ce Johnsson imbina eleganta costumului cu frac si joben cu energia chitaristului metal, iar Vidal, basistul Nalle Påhlsson si bateristul Johan Koleberg isi permit sa fie cat se poate de rock. Rezultatul este un potpuriu ce indeamna la strigate aprobatoare, dar caruia nu-i lipseste eleganta.
 
 
 
„Lemuria” in varianta acustica precede „Gothic Kabbalah”, piesa-titlu a albumului celui mai complex pana in acest moment, in timp ce de pe recentul „Sitra Ahra” nu se canta decat „Land of Canaan”. Unul dintre motive ar putea fi absenta lui Snowy Shaw, de regretat si in concertul caruia altfel cu greu i se poate reprosa ceva. Unul dintre momentele mult-asteptate si atent interpretate este „The Rise of Sodom and Gomorrah”, insa si in rest publicul aplauda, scandeaza, canta si gusta din plin spectacolul. Primul bis aduce una dintre piesele complexe de pe „Sirius B”, „The Wondrous World of Punt”, care live nu-si pierde nimic din stralucire, urmata de piesa ce deschide respectivul album, „The Blood of Kingu” si inchizand astfel un arc peste timp, deschis odata cu primul concert Therion la Bucuresti, cand aceleasi cantece erau prezentate pentru prima data intr-un turneu.
 
Pe scena se afla inca steagul Romaniei si publicul nu e dispus sa plece – pentru ca, de la „Theli” incoace, Therion nu termina niciodata fara „To Mega Therion”, singurul moment cand Christofer isi foloseste pentru cateva versuri vocea death-metal ce caracteriza trupa la inceputurile ei. Parca nevrand sa plece de pe scena, suedezii o parasesc totusi in aplauze ce rasuna prelung pentru a rasplati un spectacol ce duce metal-ul la un nivel superior de expresie si deschide permanent porti spre o intrepatrundere stilistica manifesta atat pe plan muzical cat si in modul de a aborda prestatia scenica. Acesta este adevaratul mod prin care Therion devine un clasic. Spectacolul odata incheiat, singurul lucru care lipseste este o cortina care sa cada peste o activitate concertistica ce se apropie de o lunga pauza, dar pe care o speram reluata cel putin la acelasi nivel.
 
O ampla galerie foto se poate accesa AICI.


Comentează primul

Lasă un comentariu

Adresa de email nu va fi publicată.


*