Trans – Siberian Orchestra: de la Dickens la Beethoven intr-o seara… de Craciun

390 vizualizări

  Un interviu cu Paul O’Neil (foto), omul care sta in spatele intregului concept numit Trans-Siberian Orchestra, e ca o calatorie cu destinatie necunoscuta. Pentru ca de la o intrebare introductiva, banala, ajungi sa afli lucruri despre toata povestea trupei si a artistului care a creat-o, despre sursele de inspiratie, literatura, istorie, muzica. La o prima vedere poate parea frustrant, pentru ca cele mai multe intrebari pe care le-ai avea de pus raman inutile. Insa bogatia artistica si umana care reies din discutie o transforma intr-un moment cald, in care comunicarea tinde spre comuniune. O calatorie in timp si spatiu alaturi de „dirijorul” orchestrei trans-siberiene.

  Paul O’Neil:   Salut, Paul, domnule, cum merge, ce mai e pe la Bucuresti?
  Te salut si eu, domnule Paul. La mine totul e in regula, tu ce mai faci?
  Bine, ma uit ca aici e iarna, in alte parti ale lumii e iarna, deci e o perioada buna pentru Trans Siberian Orchestra.
  Si la Bucuresti se apropie cu pasi repezi.
  Nu am fost niciodata la Bucuresti iarna, doar vara, dar mi-a placut. De fapt, am si scris ceva legat de tara voastra, pentru Savatage. Pe albumul „The Wake of Magellan”. Cand am auzit de capitanul de vas care  i-a aruncat peste bord pe pustii aia romani, m-a dat pe spate povestea. Era un vas care mergea spre Canada, iar acolo cei de la compania de navigatie s-au zbatut sa-l scoata din inchisoare pe capitan. Ok, respectivii erau emigranti ilegali, dar tot nu poti face asa ceva! Chestia m-a enervat rau si a trebuit sa scriu despre ea. Nu am vorbit niciodata cu acei pusti romani, dar admir faptul ca au fost curajosi, au plecat din tara pentru ca nu aveau bani, iar apoi au fost arestati si deportati. Ma intreb ce fel de om era capitanul? Cum sa arunci niste copii in mijlocul oceanului doar ca sa nu platesti o amenda de 1.000 de dolari? Dar asta e Savatage, sa discutam si despre TSO.
  Ai realizat multe lucruri inainte de a porni acest proiect. Ca producator erai deja „big in Japan”, te ocupai de concerte Sting si Madonna. Ce te-a facut sa pornesti acest proiect care cere mult efort, multi oameni si multi bani, in loc sa faci ca altii, care stau confortabil in fotoliile lor si baga in ei hamburgeri si Cola?

Trans - Siberian Orchestra
Trans-Siberian Orchestra

  (Rade) In anii saptezeci am avut o trupa de progresiv, Slowburn. Am vrut sa fie cea mai importanta trupa de progresiv. Am inceput sa lucrez cu Dave Wittman, care se ocupa de clape, dar era si inginer de sunet. Si cu el am inceput sa lucrez si la noul meu proiect. Stii ca ajungem sa avem peste 80 de membri. Unii sunt pusti, au intre 17 si 19 ani. De fapt, noi pe toti cei sub 25 de ani ii numim copii. Apoi sunt cei intre 25 si 45 de ani, iar eu, la 55, sunt cel mai batran, cu exceptia lui Dave, care are 60. Este un membru la fel de important ca noi toti. Primul album la care a colaborat e „Houses of the Holy”! A fost inginer de sunet pentru „Rebel Yell” al lui Billy Idol, iar celor de la Kiss le-a inregistrat demo-urile prin care si-au facut rost de un contract cu o casa de discuri. A lucrat si cu David Bowie… Cand inregistram impreuna „Night Castle”, mi-am dat seama ca desi ne cunoastem de trei decenii, mereu aflu cate ceva nou despre el. Ne uitam la televizor, la „Behind the Music” cu Van Halen si am aflat ca Dave i-a vazut pe baieti intr-un club si le-a inregistrat si lor demo-urile. Uneori mai glumim in autocar, cand se aude cate o piesa foarte cunoscuta. Il intrebam: „N-ai mixat-o si pe asta?” Si uneori raspunde intr-o doara: „Ba da.” Avem in trupa si o tanara domnisoara din New York, nascuta in 1991, un tip din Marea Britanie, cu un ambitus de patru octave, nascut in 1992, iar cea mai tanara membra e nascuta in 1993. Totul a pornit cand cineva de la casa de discuri Atlantic m-a intrebat de ce nu-mi fac propria trupa. Si atunci mi-am spus ca va fi ceva cu totul diferit – suta la suta progresiv, suta la suta hard. Daca voi avea nevoie de o soprana cu registru acut extrem, o sa gasesc una. Am scris piese pentru bas-bariton, cu o nuanta de tenor in timbru – am gasit unul. M-au influentat lucrurile pe care le-am adorat de mic, operele rock care, dupa parerea mea, adauga muzicii o a treia dimensiune. The Who m-a influentat foarte mult. Iar pentru show-urile live, in opt saptamani am cumparat atatea efecte pirotehnice cate foloseste alta trupa intr-un an intreg. Aveam de gand sa pornesc in turneu prin Europa in 2010, dar m-am speriat cand in 2009 a cazut instalatia de lumini. Niciun concert nu e frumos daca cineva e ranit. In 2009 am fost in Germania, Elvetia, Suedia. A fost excelent, am avut un steag al Marii Britanii, efecte pirotehnice, proiectii cu balene albastre, povestile de pe albume recreate, in fine, un show Trans-Siberian Orchestra, trebuie vazut pentru a intelege. Dar cineva a scris un articol in care sublinia un aspect negativ: „problema TSO e ca nu-si poate imagina un spectacol in salile europene”. Si avea dreptate. In Canada si in Statele Unite baschetul si hocheiul sunt foarte populare, asa ca fiecare orasel are o sala mare, un „Colisseum”. In Europa fotbalul e sportul cel mai iubit, iar acesta se joaca in aer liber. Deci salile nu au acea infrastructura imensa necesara pentru productiile imaginate de mine. Agentii mi-au spus ca nu pot organiza decat 10-15 concerte, invocand „factorul vinovatie”: „Tu ai creat spectacolul asa”. Da, tin mereu ca lucrurile sa corespunda cu modul in care le creez. Din cauza asta a intarziat si aparitia „Night Castle”. Stii, acolo, in poveste, sunt doi adversari. Pentru rolul unuia dintre ei il aveam pe Rob Evan, un bariton/tenor, o voce imensa. Rob ii strivea pur si simplu cu vocea pe toti ceilalti cantareti, deci nu era o lupta egala. Si atunci Al Pitrelli m-a intrebat: „Te-ai gandit sa lucrezi cu Jeff Scott Soto?” Il stiam pe Jeff Scott Soto, evident, de la Journey, dar eram convins ca e tenor. Al mi-a spus ca, desi acolo canta foarte sus, e de fapt bariton. Imi venea sa zbor. Este intr-adevar bariton, si inca unul cu forta in voce. Am lucrat cu el si asa am avut o lupta egala cu Rob. Erau ca doua crucisatoare care se lovesc. Deci am scos albumul. Prima parte este o opera-rock, despre un copil de sapte ani care se intalneste cu o straina din New York care ii spune povestea ei. Partea a doua este compusa din piese bonus. E un tribut catre cei care ne-au influentat. Emerson, Lake and Palmer au o piesa, „Nutrocker”, prin care ii aduc tribut lui Ceaikovski. Noi am inregistrat piesa asta in varianta noastra, dar cu Greg Lake invitat la bas. Deci Trans-Siberian Orchestra aduce tribut lui Emerson, Lake and Palmer, care aduc tribut lui Ceaikovski. E un lant. Apoi avem un fragment din „Carmina Burana”. E o muzica scrisa in Evul Mediu de unul sau mai multi calugari, cu versuri prea profane pentru acea perioada, redescoperite in 1800, toata lucrarea fiind refacuta de Carl Orff in 1930. Prima data am auzit-o in Europa, unde publicul era format din oameni din clasele superioare, cu sange albastru. I-a dat pe spate. In anii optzeci am fost la un concert Ozzy Osbourne, iar inainte de a intra pe scena, din boxe s-a auzi Carmina Burana. Publicul era incantat. In anii nouazeci un prieten m-a carat sa vad o trupa de rap, iar ca intro s-a auzit iar Carmina Burana, si pustii din public au fost din nou entuziasmati. Deci o muzica scrisa de un calugar latin de origine bulgara in Evul Mediu si reluata in anii treizeci are pana astazi acelasi succes. E un lucru care m-a convins de forta muzicii de a trece nu doar peste Ocean, ci si peste veacuri.
  Acum inregistrez pentru Trans-Siberian Orchestra un proiect numit „Romanov. When Kings Must Whisper”, despre revolutia bolsevica. E o scena in care Rasputin ii spune Tarului Nicolae: „Maiestate, cand un rege trebuie sa sopteasca, atunci nu mai este rege”. E un punct de pornire excelent. Fac muzica cu care am crescut. Am fost in turneu pentru „Beethoven’s Last Night”, apoi am revenit in studio. Mai lucrez la un musical, care va avea elemente de gospel, de blues-rock, si pe deasupra la proiectul despre Romanov. Iar acum ma pregatesc pentru turneul de iarna TSO. Abia astept! In fiecare an e mai amplu. In 2005 am crezut ca atinsesem apogeul. Cantam in Manhattan, cand deodata scena s-a cufundat in intuneric. A venit cineva din echipa si mi-a spus: „Paul, ceva nu e in regula. S-au ars cele doua generatoare ale salii.” In 2007 am cantat intr-un oras din America si dupa un timp, iar intuneric! Nu ne lasasera sa folosim generatoarele noastre. Cand i-am intrebat ce s-a intamplat, mi-au spus: „S-a scurtcircuitat reteaua intregului oras!”
  N-am avut un plan clar, dar sunt la a sasea opera rock pe care o compun. Am compus o trilogie despre Craciun. Stii, pe langa influentele mele muzicale, Emerson, Lake and Palmer, Pink Floyd, The Beatles, Mozart, sunt influentat si de scriitori europeni ca Puskin, Dostoievski, Tolstoi, Wilde. De fapt, de la Wilde am si luat ideea de a scrie unele lucruri intai in proza si apoi de a le versifica. Dickens e un scriitor imens! A scris despre revolutia franceza, dar nu din perspectiva lui Ludovic al XVI-lea, ci la nivelul oamenilor de rand, a scris despre revolutia industriala, dar nu din perspectiva reginei Victoria sau a printului Albert, ci prin ochii lui Oliver Twist. Si el a scris cinci carti despre Craciun. A fost intrebat de ce si a raspuns: „Craciunul e un subiect prea important pentru o singura carte.” Iar eu am simtit acest lucru de mic. Eram in New York, tata era veteran al celui de-al doilea razboi mondial, eram zece copii. Si aveam sase ani, intr-un Ajun de Craciun, cand ne intorceam de la niste prieteni. Ningea. Intr-o parcare doi oameni si-au lovit masinile. Unul arata foarte ciudat. M-am speriat, am spus ca se vor lua la bataie. Dar unul a coborat si a spus linistit, „hei, e vina mea, vreau sa te despagubesc”. Celalalt i-a raspuns: „E o parcare aglomerata, se putea intampla oricum, nu-ti iau niciun ban”. Au stat un pic de vorba si s-au despartit razand dupa cinci minute, doi oameni, fiecare mergand in calea lui. Iar la scoala am invatat despre povestea celebra din primul razboi mondial cand, in Ajunul Craciunului, militarii englezi si germani au iesit din transee, au jucat fotbal, au baut si au fumat impreuna. Prima data generalii le-au spus ca daca vor repeta acest lucru vor ajunge la curtea martiala. Dar in anul urmator lucrurile s-au intamplat la fel si nimeni nu a mai spus nimic. Este o zi deosebita care are efect asupra legaturilor dintre vecini, dintre natiuni si state. De aceea am vrut sa scriu o trilogie despre aceasta zi. De secole e seara in care oamenii isi repara greselile. Pe „The Lost Christmas Eve” chiar despre asta e vorba, despre bancherul de pe Wall Street care si-a abandonat copilul, iar acum, dupa patruzeci de ani, regreta si cauta sa-si repare greseala.
Am scris si „Beethoven’s Last Night”. Stii, nu conteaza daca esti bogat, sarac, super-atletic sau schilod, la un moment dat vine si ultima noapte. Si ma gandeam la Beethoven: un copil sarac, cu tatal alcoolic, merge la 21 de ani la Viena si ajunge sa fie declarat acolo cel mai mare pianist al tuturor timpurilor. Si asta intr-o perioada in care acolo se afla Mozart. Mozart, care este un rock-star, in timp ce Beethoven e starul heavy-metal. Pai, gandeste-te. (Fredoneaza introducerea Simfoniei a 5-a de Beethoven) Daca Black Sabbath ar fi compus un riff ca asta, tuturor li s-ar fi parut firesc! La 25 de ani a inceput sa surzeasca, se pare ca in urma unei intoxicari cu plumb, plus ca avea accese maniaco-depresive. Putea sa se retraga intr-un colt si sa renunte la viata, nimeni nu l-ar fi blamat. Dar nu, el a luptat si a ajuns sa compuna Simfonia a 9-a, care transmite un sentiment de fericire si pace pentru miliarde de oameni, dar pe care el nu a auzit-o niciodata. Albumul nostru e despre noaptea in care a murit. Era singur, la miezul noptii, a vazut fantomele unor cunoscuti, Haydn, Mozart… Era ingrozit. Iar diavolul a venit sa-i faca o oferta. Toata povestea are un final fericit, iar la baza ei sta un fapt real, desi destul de necunoscut. In timpul turneului american de promovare a venit la mine un profesor de muzica si mi-a spus: „Mi-a placut la nebunie ‚Beethoven’s Last Night’, dar un lucru m-a deranjat. Povestea e excelenta, dar finalul o strica, prea seamana cu unele piese din teatrul grec in care zeii pun lucrurile in ordine la sfarsit.” „Dar n-am inventat-o!”, i-am raspuns. Dupa doua zile managerul mi-a spus ca a telefonat un profesor de muzica si mi-a transmis ca a verificat cateva documente si ca am dreptate. E un episod esential in povestea noastra si destul de putin cunoscut. Am fost foarte incantat ca albumul a fost relansat in Europa. Am scris in America partea in proza, apoi versurile, apoi ritmurile rock. Piesele insele au acest ritm in ele, cand descriu muzele, de pilda. (Recita) M-am gandit la perceptia celorlalti, la doua niveluri de perceptie: daca detesta muzica, tot o sa-i prinda povestea. Stiu ca multi pusti au comandat varianta europeana a albumului, tocmai pentru ca era mai ampla. Cand am tras „Night Castle”, am facut un dublu-CD cu un booklet de 60 de pagini. Pana atunci folosisem doar 36 de pagini, pentru ca atatea poate contine un CD obisnuit fara sa-i crape cutia. Dar „Night Castle” a ajuns disc de aur peste noapte, asa ca cei de la casa de discuri europeana mi-au promis ca vor face ce le cer in legatura cu albumele mele. Deci le-am spus: „Serios? Vreau sa relansati ‚Beethoven’s Last Night’ cu un booklet de nouazeci de pagini, iar ilustratiile sa fie facute de Tim Hildebrandt, care a lucrat si pentru ‚Stapanul inelelor’.” „Ok”, au raspuns. A fost usor! Iar acum fanii din America si Canada isi comanda albumul din Europa, chiar varianta vinil. La un moment dat, in timpul turneului pentru „Beethoven…”, m-am hotarat ca voi urma sfatul managerului meu. El mi-a spus ca la fel cum spectacolul respira in functie de muzica, productia trebuie sa respire in functie de oras, sa se adapteze. Si am facut acest lucru, in 10-15 orase europene. Trebuie sa o fac candva si in Bucuresti, si in Moldova. Dar trebuie sa fie in asa fel incat toata lumea sa se poata bucura de spectacol, nu e vorba de bani aici. In turneul acesta insa nu ajung in Balcani. Imi place foarte mult regiunea, arhitectura de acolo. In plus, iubesc castelele. Vreau sa vad castelul Bran, am auzit ca e foarte bine intretinut. Balcanii sunt o zona interesanta, aveti influenta greco-romana…
  Pe cea bizantina…
  Exact, pe cea bizantina, aveti o arhitectura care nu se gaseste nicaieri in alta parte. Abia astept sa ajung acolo. Am o fiica de saisprezece ani, pasionata de istorie, ca mine, vreau sa o duc prin Europa, prin Italia, Grecia, Bulgaria, Romania, ca sa vada unde s-au intamplat unele dintre lucrurile despre care a citit. Sa vada arhitectura romana, Balcanii, apoi tarile baltice, Polonia. Toate aceste tari au trecut de sub o dominatie sub alta, ca printr-un cosmar, dar pe de alta parte acest lucru le face unice, ca un potpuriu. Abia astept sa vin in zona.
  Vorbeai despre spiritul Craciunului. E parca un sentiment aparte care apare odata cu apropierea Nasterii lui Hristos, ca un semn de speranta intr-o lume deznadajduita. E la fel si pentru tine?

Trans - Siberian Orchestra
Paul O’Neil

  Este din nou foarte simplu. Ca sa fiu sincer, nu sunt ultra-religios. Sunt catolic irlandez, dar daca mama mea – care a murit, Dumnezeu sa o binecuvanteze, cred ca e in rai – ar sti cand am fost ultima oara la Liturghie s-ar cam supara. Dar imi e limpede despre ce e vorba: poarta-te cu ceilalti cum ai vrea ca ei sa se poarte cu tine, iarta-i de saptezeci de ori cate sapte, fa binele, iubeste-ti dusmanii. Asa ca acele carti care spun sa ucizi in numele lui Dumnezeu nu au prins mesajul. Daca as muri maine, as sti ce a spus – sa devii o persoana mai buna – ce pilde a dat. Fariseii si romanii au vrut sa-L prinda in cursa. L-au intrebat daca evreii trebuie sa plateasca tribut statului roman. Daca ar fi spus ca nu, Il omorau romanii, daca ar fi spus ca da, sareau pe el evreii. Asa ca a cerut o moneda, iar moneda il reprezenta pe imparatul roman. Deci „dati cezarului ce-i al cezarului si lui Dumnezeu ce-i al lui Dumnezeu”. Pentru mine asta e prima separatie intre Biserica si stat.
  Fiica mea ma intreaba despre aceste lucruri. Si ma intreaba si de ce civilizatia occidentala a ajuns atat de sus. Au existat si altele, ca mesopotamienii, egiptenii, dar izolate. Pentru mine, raspunsul incepe undeva in jurul anului 600 inainte de Hristos. Pe atunci ganditorul atenian Solon a mers in Egipt, trecand inainte prin Lydia, care astazi e parte a Turciei. Acolo era regele Cressus, care inventase monedele, unul dintre cei mai bogati oameni ai vremii, cu multa putere, un om de mare succes. Solon i-a spus ca nimeni nu trebuie considerat fericit sau nefericit pana cand nu-i cunosti sfarsitul. Cressus s-a suparat pe moment. Apoi, stii ca grecii aveau multi zei, cu Zeus in varful ierarhiei. Si zeii aveau si asa-numite oracole, unde, prin intermediul preotilor, se spunea ca poti vorbi cu ei. Preotii stiau ca daca dau un singur raspuns gresit, au iesit din afacere. Asa ca raspundeau in ghicitori. Cressus a intrebat oracolul daca poate porni razboiul impotriva Persiei, iar raspunsul a fost ca daca o va face va distruge un mare imperiu. Cressus a invadat Persia, dar Cirus a fost atat de manios incat l-a urmarit si i-a zdrobit armata, iar pe el l-a prins viu. L-a pus pe un rug cu lemne ude, asteptand sa-l vada arzand. Pe cand aprindea focul, Cressus a strigat de trei ori: „O, Solon!” Atunci Cirus i-a spus: „Oricum te voi ucide, dar spune-mi cine este Solon? Sotia ta, fiul tau, zeul tau?” Iar Cressus a raspuns si i-a spus ce-i spusese Solon. Cirus a fost uimit de raspuns si i-a crutat viata, facandu-l consilierul sau. Solon a fost un mare reformator. Atena din vremea lui a intrat intr-o criza financiara, aristocratii si negustorii aveau probleme, taranii mureau pe capete. Solon a venit cu un set de reguli. In primul rand, a stabilit ca din acel moment nimeni nu mai datora nimanui nimic. In al doilea rand, a stabilit ca toti atenienii sa fie egali, ca niciunul sa nu fie proprietarul altuia. Apoi, toti aveau dreptul sa li se faca dreptate. Daca un bogat ucidea un sarac, era judecat de comunitate, iar cum in comunitate erau mai multi saraci, de obicei era executat. Atena a trait prin acest fel de idei marete si ele sunt la baza civilizatiei europene. Cand persanii au distrus Grecia, ramasesera Sparta si Atena. Iar atenienii se ocupau cu sculptura, matematica, poezia…. Darius a venit cu o armata imensa in Grecia. Atena era condusa de un dictator – doar ca atunci acest cuvant nu avea o conotatie negativa – si avea o armata compusa mai ales din tarani, mult mai mica. Si-au dat seama ca acea armata va fi invincibila daca nu va rupe randurile, daca va ramane compacta. La batalia de la Maraton, atenienii le-au cerut spartanilor ajutorul, dar aceia au spus ca aveau o serbare religioasa de 2 saptamani. Unul dintre generalii atenieni, Temistocle, si-a dat seama ca nu avea nimic de pierdut in afara de libertate. Libertatea nu era un concept atat de evoluat ca acum. Dar cu ea in gand atenienii au luptat, iar la sfarsitul bataliei erau mii de morti intre persani si doar cateva zeci de atenieni. Spartanii au vazut acest lucru cand s-au dus la locul bataliei, dupa sarbatoarea lor, asteptandu-se sa-i gaseasca pe atenieni striviti. Cred ca ce au vazut i-a rusinat, de aceea au rezistat mai tarziu eroic in doar 300. (Rade) Dar Xerxes i-a invins pe spartani si a venit cu armata impotriva Greciei. Atunci a fost consultat din nou oracolul, iar raspunsul a fost ca nimic nu va fi salvat. Au insistat, iar al doilea raspuns a fost ca se vor salva doar oamenii din spatele peretilor de lemn. Toata lumea a spus ca este vorba despre Acropole si ca ar trebui sa se retraga acolo. Temistocle insa a spus ca raspunsul oracolului se referea la flota, asa ca, la sfatul lui, Atena a fost temporar abandonata. A urmat batalia navala de la Salamis, persii au fost invinsi si nu s-au mai atins niciodata de Atena. Apoi, in razboaiele peloponeziene, Sparta si Atena s-au distrus intre ele. Ce nu le-au putut face altii, grecii si-au facut ei insisi. Dar ideile au supravietuit si au devenit Roma. Roma a ajuns corupta, a cazut, dar ideile au reaparut. Ce n-au inteles unii dintre idiotii care au dat lovitura de la World Trade Center este ca Dumnezeu nu ar ucide niciodata copii. Pe „Night Castle” am tratat un pic aceste subiecte. Unul dintre personaje este Erasmus, un calugar venit din Evul Mediu.  Cand Martin Luther a scris ca Dumnezeu i-ar fi spus ca ii poti ucide pe cei care nu sunt luterani, Erasmus ii raspunde ca nu L-a inteles bine pe Dumnezeu. Dumnezeu, in cele din urma, l-ar putea salva si pe satan. E un Dumnezeu heavy-metal! Privesc America, privesc civilizatia si ma intreb, in viitor, cati vor sti despre ea, cati vor fi auzit despre primul satelit, sau despre Louis Pasteur? „Night Castle” e istorie, e literatura, e o reflectie asupra lucrurilor care mi se par interesante.
  Care poate fi contributia noastra la aceasta civilizatie?
  E caritatea, de exemplu fata de copiii saraci, un lucru de care TSO e foarte atasata. Suntem foarte norocosi ca avem ce manca, de aceea trebuie sa ne facem datoria. Dumnezeu sa binecuvanteze Romania. Cand ma gandesc ce ati avut de indurat sub Ceausescu, cred ca a binecuvantat-o… Am vazut orfelinatele de la voi si mi-au frant inima, asta in timp ce el cladea palate. Nu inteleg cum pot gandi asa unii oameni. Bunica mea spunea mereu ca e important cum obtii lucrurile pe care le ai, ce faci. Ea a avut toata viata un singur pat, dar a fost fericita.
  Care e urmatorul pas pentru TSO?

Trans - Siberian Orchestra
Trans-Siberian Orchestra

  Lucrez la opera cu Romanov, dar si la o opera rock legata de Imperiul Roman, de caderea lui. Va iesi cea care va fi gata prima. Cea mai mare problema a mea ramane timpul. Dar imi place Trans-Siberian Orchestra. Nu m-as fi gandit niciodata ca voi scrie ceva despre Beethoven, in liceu ma preocupa mai ales Mozart, care e mai „rock”, dar Beethoven e primul star heavy-metal al istoriei. E o idee care m-a facut sa scriu o poveste. Nu stiu cine a spus ca daca vrei sa schimbi lumea, nu trebuie sa devii lider politic sau predicator, ci sa scrii o poveste buna sau un cantec bun. Si te gandesti la toate marile opere, la Iliada, Odiseea, Eneida, la legenda Regelui Arthur, si vezi partea mai buna a omenirii. Intr-o prima faza, raul invinge. Dar in cele din urma raul se autodistruge, pentru ca nu poate avea incredere in nimic. De aceea Stalin isi omora toti generalii odata la zece ani. Mao avea si el porniri asemanatoare.
  Iar azi? Incotro crezi ca ne indreptam?
  Nu vreau sa fiu prea filosofic, dar cred ca suntem la un punct de cotitura. Acum avem computere, tehnologie… Bunica mea a trait intr-o coliba de piatra de pe la 1800 si a murit cand oamenii paseau pe luna. Vom reusi sa iesim din galaxie si sa ne apropiem de inima lui Dumnezeu. Insa exista latura intunecata, regresul umanitatii: bomba atomica, de exemplu, un lucru infricosator. E o cotitura si ne trebuie intelepciune. Cheia intelepciunii e cunoasterea faptului ca unu plus unu fac doi. Dictatura e cand cineva hotaraste ca unu plus unu fac cinci. Dar firea omeneasca e lenesa, nu invata lectiile istoriei si tinde sa faca aceleasi greseli. E vorba si despre acest lucru pe „Night Castle”. Ii povesteam fiicei mele: Chamberlain conducea Marea Britanie si il ura pe Churchill, pentru ca acesta vorbea despre dorinta lui Hitler de a cuceri lumea. Chamberlain a spus ca Hitler i-ar fi promis ca daca ii lasa Cehoslovacia, nu se va atinge de Marea Britanie si va fi pace. Churchill insa a raspuns ca pacea in asemenea conditii inseamna pierderea onoarei. Churchill invatase lectia istoriei. Cand eram mai tanar credeam ca toata lumea e buna. Acum spun ca toata lumea poate fi buna, dar trebuie sa fii atent. Hristos a suportat sa fie ranit, S-a lasat rastignit, dar nu ar admite niciodata ca cineva sa macelareasca un copil. Cred ca traim vremuri interesante… Dar vorbim in zece ani, sa vedem cum vor fi evoluat lucrurile.
  Sper sa avem o situatie mai buna atunci.
  Si eu, si cred ca asa va fi. Iar voi, in Romania, cum o spune si numele, aveti de dus mai departe mostenirea Romei. Cand mi s-a nascut primul copil, mi-a schimbat perspectiva. Trebuie sa facem lucrurile sa fie mai bune, macar de dragul copiilor.
  Poate vei veni aici si pentru un concert TSO…
  Imi doresc asta, abia astept sa stam din nou de vorba si sa-mi arati ce e de vazut pe la voi.

  (Paul „Slayer” Grigoriu)


Comentează primul

Lasă un comentariu

Adresa de email nu va fi publicată.


*