Votați thrash! – Thrashist Regime

152 vizualizări

În ultimii ani se vorbește insistent despre o renaștere a thrash-ului, cu o puzderie de trupe, dintre care multe nu fac decât să reia vechile rețete. Într-o perioadă în care „cei vechi” au ajuns la zenit, scena rămâne populată, dar adesea nostalgia este strivită de o cruntă monotonie și de lipsa cronică de idei. Iată însă că din Anglia – care, în privința acestui gen, a fost, într-un fel, mereu „rățușca cea urâtă” – vin forțe proaspete. Dincolo de orice controverse care tulbură contemporaneitatea, britanicii se pregătesc, încet dar sigur, de instaurarea unui regim… thrashist. Stăm de vorbă cu Joe Johnston, solistul vocal al unei trupe – vârf de lance. Doamnelor și domnilor, Thrashist Regime!

 

De vreme ce Ian Glasper, autor al unei istorii a thrash-ului britanic are „o slăbiciune pentru Thrashist Regime”, m-am gândit să începem cu câteva cuvinte despre thrash-ul britanic. De ce crezi că există această diferență imensi între voi și americani – este oare thrash-ul în special american?

Cred că putem spune că americanii l-au inventat, deci acesta ar putea fi unul dintre motivele pentru care trupele americane de thrash sunt mai vizibile decât celelalte. Dar nu cred că e correct să spunem că este în special american. E clar că există fani înrăiți ai thrash-ului în toată lumea! Noul nostrum album a fost cumpărat de oameni de peste tot – Rusia, Statele Unite, Germania, America Centrală, Europa de Est… lucru care ne reamintește în mod plăcut că thrash-ul e fără îndoială o forță universală! Este adevărat că cele mai mari trupe au fost totdeauna cele din Statele Unite. Dar, pe lângă asta, scena germană a fost de la început foarte mare, și au existat mereu suficiente trupe în Marea Britanie pe care cei care se pricep cu adevărat la genul ăsta de muzică le cunosc cu siguranță, cum ar fi Sabbat și Xentrix și, mai nou, Evile și Gama Bomb, care sper că au avut parte de atenția care li se cuvine! Cartea excelentă a lui Ian Glasper despre istoria thrash-ului britanic arată clar cât de activă a fost mereu scena underground din Marea Britanie. Și chiar și în locuri ca Grecia există o grămadă de formații thrash în underground, care se descurcă bine, cum ar fi Released Anger, Sacral Rage, Chronosphere. Cred că oamenii cărora chiar le pasă știu prea bine că mai există și altceva în afară de trupele din Bay Area!

David Bowie spunea că britanicii sunt conștienți că nu ei au inventat rock-ul, așa că atunci când cântă sau compun rock, o fac totdeauna cu o notă de umor și autoironie. Văd ceva asemănător și la Thrashist Regime – pornind chiar de la numele trupei, care amintește, evident, de un vers de pe “God Save the Queen” a lui Sex Pistols. Umorul joacă un rol important în conceptul trupei și în piese?

Ha ha! Da, categoric, în cazul nostru așa este. Nu că nu am fi o trupă „serioasă”, adică ne luăm meșteșugul în serios, atunci când vine vorba despre calitatea muzicii și a textelor. Dar, clar, facem asta de plăcere – nu este serviciul nostru, deci ideea este să ne simțim bine, așa că scriem despre lucruri care ne amuză! Există mult prea multe trupe care iau lucrurile prea în serios și cântă despre durere și nefericire, și e în regulă – îmi place Paradise Lost, ca la toată lumea – dar noi nu asta facem. Preferăm de departe să scriem despre furnici care atacă Antarctica, de pildă, sau despre A-Team în duba lor! Unul dintre cântecele de pe primul album pe care toată lumea pare să le fi reținut este „Hotel Blast Terror”, care vorbește despre o explozie provocată de gaz care a aruncat în aer cârciuma de unde stau eu, în Scoția, la țară. Nimeni nu mai scrisese până atunci o piesă thrash despre o întâmplare din Auchenblae, deci mă distrează să scriu asemenea lucruri. E mult mai distractive decât încă un cântec despre războiul nuclear, de pildă. Uneori chiar le spun oamenilor că suntem o trupă de ‘Blae Area Thrash.

Se vorbește despre așa-numiții Big Four ai thrash-ului American. Poți să faci o paralelă și să-mi spui care ar fi cei patru (sau trei, sau cinci) mari ai thrash-ului britanic?

Hmm, interesantă întrebare. Cred că cele mai influente patru trupe ale thrash-ului britanic – și mă limitez la thrash-ul de școală veche – sunt probabil Xentrix, Sabbat, Onslaught și Acid Reign. Sper că nu am uitat pe nimeni prea important. Cred că unii i-ar include aici și pe cei de la Venom, dare eu îi văd mai degrabă în zonele speed metal și black metal decât în thrash-ul pur.

În ultimii ani thrash-ul devine din ce în ce mai monoton. Există tendința vizibilă de a îmbina același gen de riff-uri vechi și de a scoate colecții de clișee. Unele dintre trupele mari sunt în formă (deși „Repentless” al lui Slayer mi se pare extrem de plictisitor), dar multe dintre cele noi nu aduc nimic… nou. Deși Thrashist Regime cunaște, bineînțeles, foarte bine tehnicile caracteristice genului, „Carnival of Monsters” scoate la iveală o prospețime pe care nu ai cum să o treci cu vederea. Poate că e și faptul că piesele sunt foarte agățătoare sau poate este vorba despre melodie, echilibru – cum evitați monotonia?

Mulțumesc! Cred că ai dreptate – probabil că sunt prea multe trupe de thrash care încearcă să sune cât mai heavy și cât mai agresiv și cărora le e teamă ca nu cumva să fie prea melodioase, în timp ce pe noi asta nu ne deranjează. Melodia nu ar trebui să fie un cuvânt urât. La fel, vrei să scrii despre lucruri despre care nu s-a tot vorbit. Cred că unul dintre motivele pentru care nu ne repetăm este că toată lumea din trupă scrie cântece. E adevărat că eu nu compun în ultima vreme, doar scriu versuri, pentru că toți ceilalți compun foarte mult, dar toți sunt chitariști excelenți și toți vin cu idei și au stiluri foarte diferite, ceea ce duce la piese variate, un lucru vital, după părerea mea. La un album cum este „Carnival of Monsters”, nu ai cum să ignori că are 58 de minute, deci e destul de lung, dar sper că nu devine plictisitor, pentru că există diversitate componistică, ceea ce menține interesul ascultătorilor viu. Sper, cel puțin!

Nu vreau să insist prea mult asupra întrebării tipice legate de influențe, dar sunt curios dacă vă simțiți îndatorați și unor trupe din zona crossover și hardcore, cum ar fi D. R. I. (mă gândesc de pildă la „Thrash Zone”).

Sincer să fiu, nu aș spune că există o influență hardcore importantă. Privesc thrash-ul ca pe un spectru care are la un capăt partea mai țipată, mai punk, iar la celălalt elementele mai tehnice, mai metal. Noi suntem categoric mai apropiați de zona metal. Ascult și eu ceva Suicidal Tendencies și chestii gen Dead Brain Cells, iar basistului nostru, Parker, îi plac la nebunie chestiile brutale și ascultă mult death-metal, dar în primul rând ne interesează lucrurile mai tehnice.

În afară de Onslaught și alții asemenea, trupele britanice de thrash au evitat capcana scenariilor satanice. La voi este vorba mai degrabă despre – din nou – umor (Lawnmower Deth) și realitatea cotidiană. De unde vă inspirați când scrieți versuri?

Cred că am răspuns parțial mai devreme. Sunt multe surse de inspirație. Avem câteva cântece despre filme – Soldatul universal, The Thing, astea sunt filmele care ne plac tuturor. Și avem și câteva despre jocuri pe calculator – „X-Com: Enemy Unknown” este un joc excelent despre invazia extratereștrilor, de care am fost dependent la sfârșitul anilor 1990, iar „Colossus” este despre Shadow of the Colossus, care mi s-a părut un joc minunat și foarte original, în care încerci să omori niște uriași de piatră. „Megalomaniac” este despre revolta din Taipaing, care a avut loc în China în secolul al XIX-lea. Parker a venit la mine cu muzica, mi-a dat o carte de istorie și mi-a spus să scriu un cântec despre asta, ceea ce am și făcut. Apoi, ideile mai „caraghioase” vin de unde nu te aștepți – „Hotel Blast Terror” e inspirată de un titlu de ziar despre explozia de la cârciumă, care mi s-a părut un nume excelent pentru un cântec, iar „Antarctattack” a fost una dintre glumele lingvistice stupide care ne-au venit în minte în mașină, pe drum spre un concert pe care urma să-l dăm în Sunderland. Și Kyle vine mereu cu idei excelente – îi plac la nebunie benzile desenate și de acolo am luat toată povestea de pe „Fearful Symmetry”. Este o trilogie conceptuală de cântece despre o poveste cu Omul-Păianjen; a fost foarte distractiv să punem tot scenariul cap la cap.

Există probabilitatea să vă extindeți gama expresivă în viitor? Nu mă gândesc că v-ați îndepărta de rădăcinile thrash, dar e posibil să faceți câte un experiment, poate niște părți vocale mai melodioase, pe ici, pe colo? (Îmi vine în minte abordarea lui Steve Souza, al cărui stil de a cânta seamănă într-o anumită măsură cu al tău.)

Hmm, nu știu ce să zic. Am fost timp de ani de zile într-o trupă care cânta un metal mai progresiv și deși aveam piese excelente, aș minți dacă aș spune că vocea mea era foarte bună pentru cântatul melodios, clean – această latură a vocii mele nu este suficient de solidă. Mă descurc cu scandările melodioase, care par să funcționeze cu ceea ce facem la Thrashist Regime. În plus, oricum nu mă dau în vânt după corurile foarte curat cântate și armonizate care par să fie omniprezente în metalul modern. Chiar nu cred că vom merge în acea direcție. Sunt sigur că vom progresa – și sunt sigur că se observă că, în ceea ce privește compoziția, „Carnival of Monsters” este un mare pas înainte față de „Fearful Symmetry”: pe noul album durata medie a pieselor este mult mai lungă, iar structurile sunt mult mai complexe şi mai interesante. Bănuiesc că vom merge în direcţia unei muzici mai tehnice.

Care sunt perspectivele pentru o trupă nouă în vremurile noastre? Presupun că nu vindeţi prea multe CD-uri, deci, puteţi trăi din muzică?
Cu siguranţă nu! Scopul nostru e să ajungem pe zero şi, dacă se poate, să facem destui bani încât să scoatem o versiune pe vinil a albumului. Deşi, dacă o facem, sunt sigur că o să plătim până la sfârşitul vieţii. De când a apărut internetul, modelul de afaceri al industriei muzicale e la pământ, sincer. Bine le merge trupelor enorme, care îşi au deja locul lor. Pot să cânte în săli foarte mari sau pe stadioane şi să facă bani din vânzările de bilete şi materiale promoţionale. Nu şi trupelor mici, ca noi, care cântă o muzică de nişă. În vremurile noastre, nimeni nu vrea să dea bani pe muzică ; albumele noastre sunt pe Spotify şi Apple Music şi pe celelalte platforme, dar, realist vorbind, toate astea sunt un rahat dacă nu ajungi pe un playlist foarte important, iar asta pare foarte dificil – cu siguranţă noi nu am reuşit. Deci câţiva oameni cumpără CD-uri, dar cei mai mulţi îţi ascultă albumul pe YouTube, ceea ce nu-ţi aduce niciun ban sau, iarăşi, îl descarcă ilegal, ceea ce înseamnă de asemenea zero pentru tine. Aşa că e destul de greu să strângi bani de turneu, mai ales când stai într-un orăşel aflat la sute de kilometri de orice alt loc important, ca noi. În plus, cu toţii avem serviciu cu normă întreagă şi e greu să îţi iei liber ca să pleci în turneu. Aşa că, nu, nu e realist să spui că am putea să trăim doar din muzică, din păcate !

O generaţie întreagă de muzicieni şi trupe metal se pregăteşte să iasă din scenă. Slayer îşi încheie cariera şi îmi închipui că peste 20 de ani nu vor mai exista Anthrax sau Megadeth, nu va mai exista Metallica, ca să nu mai vorbim despre Maiden sau Priest. Crezi că noua generaţie este pregătită să ducă mai departe ştafeta ?

Din punct de vedere muzical, cred că vor exista mereu multe trupe excelente. Partea bună cu internetul este că le permite oamenilor de peste tot să descopere muzică la care nu ar fi avut acces în perioada anterioară internetului, aşa că descoperă că iubesc anumite genuri despre existenţa cărora altfel nu ar fi avut cum să afle. În sine, genurile acestea nu vor muri niciodată ; mereu vor exista mulţi oameni cărora le vor plăcea thrash-ul, black-ul, blackened death sau mai ştiu eu ce. Este incontestabil că există trupe excelente cu cântece excelente. Însă, dată fiind dificultatea inerentă de a face bani cu care se confruntă astăzi trupele tinere, va fi de un million de ori mai greu să ajungă vreodată la nivelul unor Metallica sau Iron Maiden sau chiar Megadeth şi Anthrax. Pare neverosimil că în viitor vor mai exista multe trupe care să cânte cu sala plină mai multe seri la rând în spaţii imense, cum face acum Iron Maiden. Dar om trăi şi om vedea. Poate va apărea un nou model de afaceri care va face industria din nou profitabilă pentru cei mici, dar în momentul de faţă chiar nu mi-l pot imagina.

Cât de des aţi avut ocazia să cântaţi în străinătate? Aveţi deja locuri preferate?
Din nefericire nu am cântat niciodată în afara Marii Britanii. Chiar ne-ar plăcea la nebunie; sperăm ca la un moment dat să se ivească ocazia!

Spune-le cititorilor noştri unde vă pot asculta muzica şi cum pot afla mai multe despre voi. (Cred că aveţi perspective frumoase: fiica mea de şapte ani nu ştie o iotă de engleză, dar “cântă” deja “Headshot” şi “Operation: Keep Him Busy”.)

Fantastic! Se vede că o creşti cum trebuie. Albumele noastre, “Fearful Symmetry” şi “Carnival of Monsters” pot fi găsite pe toate marile servicii de streaming, cum ar fi Spotify şi iTunes. Dacă eşti de modă veche şi încă îţi plac produsele palpabile, poți să-ţi cumperi CD-urile de la casa noastră de discuri, la adresa www.fathippyrecords.co.uk. Eu asta aş recomanda, pentru că au o grafică excelentă, făcută de fantasticul artist, producător şi prieten al nostru, Dan Goldsworthy, care a mai făcut grafica pentru Hell, Accept, Sylosis, Gloryhammer, Cradle of Filth şi mulţi alţii. Ambele albume sunt o desfătare şi pentru ochi, şi pentru urechi. Daţi-ne like pe Facebook la www.facebook.com/thrashistregime şi pe canalul nosru de YouTube, ca să vedeţi ce se mai întâmplă în tabăra Thrashist Regime!

Vă mulţumesc şi sper să vă văd cât de curând în concert.
Mulţumim mult. Suntem foarte recunoscători pentru susţinere!


Comentează primul

Lasă un comentariu

Adresa de email nu va fi publicată.


*