KUMM/6.02.2014, The Tube, Bucuresti

335 vizualizări

Autor: Raluca Bicu

Kumm e una dintre acele formatii care s-au insinuat inca din cele mai vechi timpuri in memoria mea auditiva. Mi-amintesc si acum de serile in care ieseam cu diversi oameni intr-o bodega sau alta si cum la un moment dat in aer rasunau acordurile de la “1000 de chipuri”, piesa al carei refren il fredonam grupa mare, chit ca pe vremea aia eram suficient de tanara (si inculta din punct de vedere muzical) incat sa nu am habar cum se chemau baietii care cantau melodia.

Nici nu mai stiu sigur cum am aflat de ei, dar imi amintesc perfect primul concert al lor la care am asistat. Era in mai 2007, pe defuncta (din pacate) terasa La Motoare, cu Catalin Mocan la voce si Dominic Csergo la tobe; mai mult decat atat, era gratis (din fericire pentru buzunarele mele studentesti care erau fortate sa supravietuiasca cu 10 lei pe zi). Si daca ma gandesc mai bine, cred ca in ziua aceea a germinat admiratia mea pentru ei de mai tarziu, care a ramas statornica, in ciuda schimbarilor de line-up care au avut loc de atunci.

Dam pe repede inainte in februarie 2014 – lansare de album Kumm (A Mysterious Place Called Somewhere, adica locul unde iti uiti tigarile si cheile, ca sa il parafrazez putin pe Eugen “Oigan” Nutescu), al saselea la numar si al doilea din cariera formatiei in care vocea principala este asigurata de Oigan. In deschidere au cantat Luiza Zan si Dan Byron in formula Acoustic Duo. Nu mai fusesem sa vad formatia Kumm de un an de zile (din varii motive, implicand cel mai adesea suprapunerea nefasta a astrelor), dar de data asta nici insasi venirea Apocalipsei nu mi-ar fi putut opri participarea.

Am ajuns in The Tube cu aproximativ o ora inainte de inceputul oficial al cantarii, si exact la timp sa prind ultimele probe de sunet ale lui Dan si Luizei. Locul mi-a placut. Seamana cu o statie de metrou londonez (deh, nu degeaba ii zice The Tube), avand “tuneluri” in partile laterale (iluzie care e sporita de prezenta oglinzilor), iar mesele si scaunele sunt aranjate astfel incat sa inchipuie cat mai fidel scaunele din statiile de metrou, respectiv din vagoane. La plusuri adaug si faptul ca au o ventilatie foarte buna (in pauze si in timpul concertului Kumm s-a fumat, dar am izbutit performanta sa parasesc locul fara sa miros ca o scrumiera plina ochi).

Nu-i mai vazusem niciodata pe Luiza Zan si Dan Byron in formula asta, si nu exagerez absolut deloc cand spun ca m-au facut sa regret amarnic toate concertele lor la care nu am participat. E absolut uluitor ce pot sa faca oamenii astia doi din niste piese consacrate folosindu-se de voci si de o chitara acustica. Era sa ma topesc ca inghetata in cornet in luna lui Cuptor cand i-am auzit cantand “Lotus Flower” (si va rog sa tineti cont ca imi plac mult Radiohead si sunt pretentioasa cand vine vorba de coveruri facute dupa piese de-ale lor). Am mai retinut coverul facut dupa “Teardrop” (cu niste improvizatii absolut fantastice ale Luizei), o varianta acustica a piesei „Road Trip” de la Byron si un “Paranoid Android” care m-a dat pe spate mai rau (sau mai bine, depinde cum vrei s-o iei) decat “Lotus Flower” si m-a facut sa ii spun unei amice la ureche ca asta e exact genul de muzica care ar trebui sa rasune dintre norii pufosi ai raiului (in conditiile in care exista rai, desigur, dar asta e o dezbatere pentru alt spatiu).

A urmat o pauza de pregatire a scenei, de care am profitat ca sa ma postez undeva mai in fata. Ulterior, Oigan, Kovacs Andras, Mihai Iordache, Utu Pascu si John Ciurea au urcat pe scena, insotiti de Ana-Cristina Leonte, invitata speciala de pe noul album si, ceva mai tarziu, de Cristi Csapo de la Grimus. Iar eu m-am trezit din nou, mai mult sau mai putin, in postura de la lansarea din 2009 – venita dupa o pauza lunga de Kumm si nestiind decat cateva dintre piesele de pe setlistul pe care bineinteles ca imi aruncasem deja ochii.

Si da, stiu ca deja am utilizat suficiente superlative incat sa nu ma mai luati in serios, dar joi seara mi s-a confirmat inca o data atat capacitatea formatiei, aparent fara limita, de a se reinventa album de album, cat si faptul ca au unii dintre cei mai talentati instrumentisti din Romania. Au reusit sa ma faca sa indragesc pana si varianta reorchestrata a piesei mai vechi “Mister Superman”, de care nu fusesem deosebit de incantata prima oara cand o auzisem.

Sunetul ar fi putut fi mai bun, ce e drept, si spun asta pentru ca Ana-Cristina nu s-a auzit mai deloc, ceea ce e mare pacat, avand in vedere ca eu o ascultasem cantand absolut minunat anul trecut alaturi de Electric Brother. Am fost un pic dezamagita si de numarul celor sositi la concert – ma asteptam, sincera sa fiu, la ceva mai multi oameni. A fost insa bine ca nu s-au zgarcit la aplauze, formatia fiind chemata de doua ori la bis dupa incheierea setului.

Ca tot am pomenit piesele vechi, entuziasmul publicului s-a manifestat cu precadere pe ele (de inteles), desi aplauzele au fost generoase si dupa fiecare noua melodie prezentata (paranteza: despre albumul cel nou v-a vorbit deja Alexandra intr-un articol anterior, eu nu am sa va spun decat un singur lucru: ascultati-l, ascultati-l, ascultati-l! E fain – si ma astept, vorba amicei pe care am pomenit-o mai sus, sa imi placa din zi in zi mai mult).

Au fost si cateva momente absolut deosebite pe parcursul concertului. Unul dintre ele a fost atunci cand Oigan a mentionat numele solistului anterior, specificand inainte de “Police” (si aici o sa parafrazez un pic, pentru ca nu mai stiu exact cum a fost formularea): “Piesa asta ma face sa imi fie dor de Catalin Mocan.” Game over si ochi umezi.

Un alt moment demn de mentionat a fost atunci cand Dan Byron (si el fost solist, dupa cum probabil cei mai multi din voi stiti) a aparut pe scena pentru interpretarea clasicei “1000 de chipuri”, care a produs scantei, metaforic vorbind. In paranteza fie zis, mi s-a parut insa un pic nepotrivit ca anumite persoane din public au scandat numele lui in mod insistent chiar si dupa ce a parasit scena. Nu ca as avea ceva cu Dan, dimpotriva, il consider unul dintre cei mai buni solisti pe care am avut vreodata privilegiul sa ii ascult, insa asistam totusi la un concert Kumm din 2014. Daca s-ar fi scandat numele tuturor celor care au participat la lansare, ar fi fost cu totul altceva.

O alta faza simpatica s-a petrecut catre final, atunci cand Calina Curticapean de la Space Needle, care a colaborat cu Kumm la doua piese de pe A Mysterious Place Called Somewhere, incluzand aici single-ul “Sa nu spui nimanui”, a fost poftita pe scena de Ana-Cristina. Mare pacat ca microfonul a jucat iar feste si nu am izbutit sa aud mare lucru din ce cantau. Poate or sa mai fie totusi si alte ocazii.

Per total, cred ca as putea rezuma cel mai bine concertul de lansare de joi seara drept un melanj de vechi si nou, intoarcere la radacini si totodata reinventare, o celebrare a momentelor importante din trecut si o privire spre un viitor care e plin de promisiuni. Un sincer bravo si un mare multumesc.

Si promit sa nu mai chiulesc in halul asta.

SETLIST (ordinea e aproximativa si include bisurile; piesa “Sa nu spui nimanui” a fost interpretata de doua ori)

Everybody’s Watching
Sun Strip
Each Part of You
Mister Superman
One in a Million
Time Machine
Bubbles
Sugar Hill
Strawberry Soul
The Dark Side of the Mind
Almost 7 Minutes Late
Police
1000 de chipuri
Sa nu spui nimanui
Yellow Fever

Mai multe despre Raluca AICI.


Comentează primul

Lasă un comentariu

Adresa de email nu va fi publicată.


*