Maximum Rock Fest 2016, ziua 1

775 vizualizări

Ediţia Maximum Rock Fest din toamna lui 2016 ne propune două nume mari, la umbra cărora urmează să se desfăşoare formaţii cu statut stabil în undergroundul românesc şi trupe străine mai puţin cunoscute publicului chemat să le descopere acum. Până la un punct este un pariu, şi dacă MOONSPELL şi KAMELOT îşi aduc fanii fideli, tot restul se constituie într-un concept care ar putea evolua la ediţiile viitoare.

După o întârziere pricinuită de anularea neaşteptată a recitalului ANURYZM – unii membri ai trupei nu au primit viză în Germania – Maximum Rock Fest 2016 începe, ca pentru a încheia un ciclu, cu una dintre ultimele trupe care au cântat la ediţia de anul trecut, TIARRA. Încă de la primele note, un lucru este clar: rar i-am auzit pe bucureşteni să aibă parte de un sunet atât de bun. Fiecare element al ansamblului, altfel destul de încărcat, se distinge cu limpezime, de la bas până la violoncelul pe care în atâtea alte rânduri l-a înghiţit mixajul. Şi astfel Tiarra îşi poate desfăşura arsenalul sonor în care dramatismul gotic întâlneşte o furie death-metal completată mereu de armonie. Spre deosebire de alte dăţi, membrii trupei au renunţat la costumaţiile bombastice, ceea ce, cel puţin în cazul solistei Anda Pomponiu, este o schimbare binevenită. Atitudinea ei scenică aparent indiferentă nu se potrivea cu rochiile grele, gemând sub falduri, în schimb în haine cât se poate de „casual” o prinde bine şi îi dă un aer sexy şi aproape glamour. Muzical vorbind, vocea feminină este într-o formă de zile mari, completată corect de growl-urile lui Mihu, care totuşi nu are încă siguranţa de pe scenă a predecesorului său. Chestie de rutină, cu siguranţă. Altfel, cu piesele de pe recentul „X” deja rodate şi cunoscute şi plină de energie creativă – se pare că un nou EP aşteaptă deja să vadă lumina zilei – Tiarra, deşi deschide festivalul, se dovedeşte una dintre protagonistele cele mai bine puse la punct ale ediţiei.

Pe pagina web proprie cei de la ARSEA se definesc ca „heavy/ progressive metal”, în timp ce, dintr-un motiv necunoscut, Encyclopedia Metallum îi socoteşte o trupă de thrash. De fapt, o explicaţie ar exista, pentru că pe scenă italienii nu par foarte convinşi ce vor. Solistul vocal se aruncă din prima la exerciţii în registrul înalt, din categoria Helloween sau Kamelot, care nu-i ies chiar greşit, dar nici tocmai bine. Întregul recital seamănă mai degrabă cu o repetiţie în timpul căreia membrii trupei încearcă să pună laolaltă fragmente de piese, pentru a vedea ce se potriveşte în vederea unor viitoare compoziţii. Nu este vorba despre un amalgam stilistic – aşa ceva poate suna foarte bine – ci despre o indecizie în privinţa structurilor şi o execuţie aproximativă. Niciunul dintre instrumentişti nu e nul, dar ansamblul sună dezlânat şi neconvingător. Cu toate acestea, efortul pare să le placă unora dintre spectatori, care-i încurajează pe italieni în tot timpul recitalului. Avem un pic de heavy, niscai riff-uri foarte rapide, câteva încercări (foarte rare, ce-i drept) de growl şi practic nicio piesă cu personalitate. Dar încercarea moarte n-are, şi poate într-o bună zi italienii se vor pune la punct şi vor veni cu compoziţii pe măsura entuziasmului.

Profit de pauză pentru plimbarea obligatorie printre standurile cu „bunătăţi”. Ca de obicei, cei de la Niche Records ne îmbie cu o ofertă bogată de CD-uri, viniluri şi tricouri, nu mereu la preţuri mici, dar acceptabilă dacă ştii să-ţi drămuieşti eforturile… financiare. Trupele prezente în festival au propriul lor stand promoţional şi, în plus, de la Beauty of Pain până la firme mai noi, tarabe alăturate te îmbie cu genţi, şepci, curele, lanţuri şi atâtea altele ce gravitează în jurul muzicii care ne-a adus împreună.

După câteva zeci de secunde necesare pentru reglarea sunetului, suntem toţi gata pentru recitalul altei trupe puţin cunoscute la noi, VOTUM din Polonia. Treaba începe hotărât, da, e metal modern, ştim cam cu ce se mănâncă, altceva mai aveţi sau plecăm… şi deodată te trezeşti cu ochii şi urechile lipite de muzica uşor stranie, nu chiar nouă dar fără îndoială cu personalitate, un amestec de Opeth cu o tentă vagă de sludge. Aflaţi în plin turneu de promovare a albumului „:Ktonik:”, polonezii sunt fără îndoială revelaţia festivalului. Cu un frontman expresiv în persoana lui Bartosz Sobieraj, Votum ne ia într-o călătorie sonoră progresivă, cu mici redundanţe, pe ici, pe colo, dar mergând clar în direcţia unei imaginaţii creatoare bine definite. Momentele abrazive şi riff-urile monolitice se îmbină elegant cu pasaje visătoare, clapa adaugă densitate armonică şi timbrală, şi aşa te trezeşti că cele 45 de minute s-au scurs aproape fără să-ţi dai seama. Publicul e cucerit definitiv şi aş putea pune pariu că vom mai auzi de Votum prin România.

Registrul se schimbă odată cu urcarea pe scenă a celor de la SERENITY. Şi apar şi primele probleme importante de sunet: austriecii cântă mai toţi din voce, alternativ sau, cel mai adesea, în armonie. Când se schimbă solistul, îi trebuie câteva zeci de secunde până să se audă, lucru valabil şi pentru vocea feminină care îşi face câteva apariţii gustate dar nu integral auzite. În general, când vorbim despre melodicitate ne gândim la italieni, dar să nu uităm că austriecii l-au dat pe unul dintre cei mai mari melodişti din istorie, W. A. Mozart. Sigur, nu din „compozitorul angelic” se inspiră în primul rând trupa de pe scenă, dar melodiile sunt, fără îndoială, punctul ei forte. De fapt, unul dintre ele, pentru că armonia vocală cvasi-permanentă este la rândul ei o trăsătură definitorie pentru muzica Serenity. Muzică ce poate fi numită oricum, de la symphonic la power metal, dar care este de fapt un power-pop cât se poate de agăţător îmbrăcat în haine metal. Refrenele se ţin minte uşor (unul dintre ele aduce vag cu „Listen To Your Heart” al lui Roxette), structurile sunt echilibrate cât să nu devină monotone, rămânând în acelaşi timp recognoscibile, iar doza de emfază apare doar cât e nevoie pentru a nu cădea în ridicol. Serenity nu revoluţionează istoria muzicii, dar are o personalitate bine definită şi plăcută chiar pentru cei care nu vor da neapărat buzna la standul de CD-uri după concert. Unul dintre momentele cele mai reuşite – cu tot cu duetul de voci masculină/ feminină – este „Legacy of Tudors”, o excelentă piesă de prezentare pentru ceea ce înseamnă Serenity.

Ei, şi uite aşa s-a scurs încetişor seara şi am ajuns la capul de afiş. Numărul mai mare de spectatori din dreptul scenei, aşteptarea oarecum tensionată (marcată de „Fatal Illusion”, piesa Megadeth care s-a repetat obsesiv în pauze) şi apoi un intro prelungit ţin loc de gong. Pentru a doua oară în România, KAMELOT e primită cu braţele deschise de un public nerăbdător. Dacă încă există unii care se îndoiesc de solistul (relativ) nou Tommy Karevik, prezenţa scenică este convingătoare, dar problemele de la Serenity par să se repete: vocea e un pic înghesuită în spatele instrumentelor, iar când pe scenă apare şi o fermecătoare blondă pe nume Aeva, parcă trăim un deja vu. Cu toate acestea, lucrurile o  iau pe făgaşul firesc odată cu „Center of the Universe”, iar Kamelot face ce ştie mai bine: muzică bombastică, foarte bine închegată în concert, solouri de chitară explozive şi revărsări repetate de energie. Că e vorba despre „Karma” sau „Insomnia”, chitaristul Thomas Youngblood conduce ostilităţile, iar ansamblul se mişcă exact la bagheta invizibilă a dirijorului. Spectatorii ştiu piesele vechi şi pe cele noi, cântă, jubilează, se agită. Pentru fanii grupului recitalul este o reuşită de la început până la sfârşit, pentru ceilalţi în tot cazul o mostră de profesionalism. Avem parte şi de solo-uri de tobe (nu chiar necesar) şi clape (mai spectaculos), Youngblood însuşi ne anunţă că îşi dorea demult să ajungă să cânte în România şi concursul tradiţional „cine face mai mult zgomot” umple sala de urale vesele. Bisul este şi el la locul lui, aşa că aşteptarea a meritat: am avut parte de Kamelot în forma cea mai bună şi putem să mergem la culcare. Sau nu…

„If Kamelot are the headliner, we are the fucking deadliner”, ne anunţă „Chubby” Römer, simpaticul solist vocal al celor de la AEVERIUM. Şi nu e singurul solist vocal, nici singurul simpatic, căci trupa germană se bazează pe duetul dintre el şi Aeva Maurelle, adică frumoasa apariţie din recitalul Kamelot. Cu o îmbinare de sonorităţi “grele” şi melodii mai degrabă alternative, Aeverium reuşeşte să ţină câteva zeci de oameni în faţa scenei şi asigură serii o încheiere în forţă, chiar dacă, muzical, nu iese cu nimic în evidenţă. Este însă un rock executat corect, cu o solistă care smulge câteva suspine şi un preambul potrivit pentru încă o zi de Maximum Rock Fest.

Galeria foto va apărea în scurt timp.

 

 


1 Comment on Maximum Rock Fest 2016, ziua 1

Lasă un comentariu

Adresa de email nu va fi publicată.


*