Muzică – brand – logo: povestea de succes din spatele lor (Prima parte)

1.517 vizualizări

Articol realizat de Costi Drăghici

Cum ar trebui să fie un nume? Dar logo-ul unei trupe rock?

Logo-ul trebuie să te intrige, dar în același timp să fie simplu, inovator, ușor de recunoscut. Simplu, dar complex, dinamic și, de ce nu, provocator. Ca muzica pe care ți-o propune trupa. Îți place…sau nu !Este amprenta, cartea de vizită a trupei.

Îl găsim alături de numele trupei pe partea frontală a tobei, pe coperta albumelor și eticheta discurilor, pe copertele elaborate care ne „spun” povestea încă nespusă a materialului strâns pe album. Este pe materialele promoționale, pe t-shirt-ul cu numele trupei cu care te identifici. A ajuns ceva cotidian.

Multe trupe s-au identificat cu brand-ul, altele au lăsat la atitudinea noastră să facem diferența dintre muzica promovată și acesta.
O să încercăm să spunem povestea și evoluția numelor și logo-urilor unora dintre cele mai cunoscute trupe rock …

ÎNCEPUTURILE …

BEATLES

Deoarece la sfârșitul anilor ’50 numele de animale erau la modă în rândul trupelor de rock’n’roll, patru tineri din Liverpool au ales numele de Johny and the Moondog, după celebrii Clif Richard and the Shadows.
Inspirați de The Crickets, numele trupei regretatului Buddy Holly, își schimbă numele în The Silver Beetles, dar primele concerte le dau în fața marinarilor americani în cluburile din Hamburg sub numele de The Beetles.
John Lennon, pasionat de calambururi, a schimbat oarecum ortografia păstrând „beetle / insectă” combinat cu conceptul muzical de bătaia măsurii „beat / măsură”. Astfel, trupa a devenit The Beatles, după revista Rolling Stone fiind cea mai bună trupă rock a tuturor timpurilor.

The Beatles a avut, fără îndoială, cel mai mare impact asupra culturii pop decât orice trupă de rock’n’roll vreodată, dar puțini știu povestea din spatele logo-ul trupei.
Logoul, cunoscut ca „Drop-T”, a fost proiectat într-un moment în care design-ul grafic nu era prea mult luat în considerare atunci când venea vorba de un brand.

Crearea acestuia datează din 1963, când Ringo Starr era în căutarea unui nou set de tobe. Împreună cu Brian Epstein, managerul trupei, acesta a cumpărat un set de tobe noi de la magazinul Drum City care comercializa produse Ludwig și deținut de Ivor Arbiter. Singura lor cerere a fost ca pe tobă să apară The Beatles, punându-se accent pe cuvântul „beat”. Ivor Arbiter i-a condiționat ca pe tobă să rămână brandul tobei pe care o comercializa, astfel că Ivor Arbiter a schițat logo-ul pe o bucată de hârtie, iar Eddie Stokes l-a pictat în timpul pauzei de prânz … pentru cinci lire sterline !

În patru ani, The Beatles a susținut 1.400 de concerte, ultimul având loc în august 1966 la San Francisco.
Totuși, pe 30 ianuarie 1969, improvizează un concert („Rooftop Concert”) pe acoperișul casei lor de discuri, Apple Records. Acesta va dura mai puțin de jumătate de oră, fiind întrerupt de sosirea poliției.

ROLLING STONES

La începutul anului 1962, Brian Jones, Mike Jagger, Keith Richards, Ian Stewart, Dick Taylor și bateristul Tony Chapman cântau coveruri după Muddy Waters, Chuck Berry sau Little Richard prin cluburile din Londra.

În iunie, Brian Jones, împreună cu impresarul Ian Steward, apelează la scrierea unui articol de promovare a trupei în revista de specialitate Jazz News. Potrivit lui Keith Richards, în timpul convorbiri telefonice cu cei de la revistă, Brian Jones a fost întrebat de numele trupei. În pană de inspirație, Jones vede un LP de-al lui Muddy Waters aruncat pe podea. Una dintre piesele de pe acest album era „Rolling Stones„…
Astfel, sub numele de The Rolling Stones, aceștia concertează pentru prima dată pe 12 iulie 1962, la clubul londonez Marquee Club.

Odată cu înregistrarea albumului „Sticky Fingers(1971), John Pasche, un tânăr de 26 de ani, student la Royal College of Art, a fost angajat de cei de la Rolling Stones să conceapă un logo care să îi reprezinte. A fost simplu, mai ales că Pasche a fost influențat de aspectul lui Mick Jaggers, la care primul lucru observant au fost buzele. Limba este de fapt un indiciu al zeiței hinduse Kali, zeița energiei veșnice, și semnifică aici exprimarea liberă a muzica lor.

Pentru „The Tongue and Lip Design / Hot Lips„, John Pasche a primit 50 lire sterline, primind ulterior datorită impactului logo-ului asupra publicului încă 200 lire sterline. Logo-ul Rolling Stones este unic, vesel și frumos ce scoate emoția exprimată de muzica lor.

În 1991, desenele originale concepute de John Pasche în 1971  au fost achiziționate de Muzeul Victoria & Albert pentru suma de 50.000 de lire sterline.
În anul 2002, Mick Jagger a fost înnobilat de Regina Angliei. Elton John, Bono, David Bowie, Roger Daltrey, Robert Plant, Brian May, Eric Clapton sau The Beatles se numără și ei printre muzicienii distinși de Regină.

ANII ’60

THE WHO

Înființată în 1964 la Londra, The Detours avea un stil influențat de country și blues. La sugestia lui Richard Barnes, un bun prieten al chitaristului Pete Townshend, aceștia și-au schimbat numele în The Who. Primul lor manager, Pete Meaden, le schimbă numele în The High Numbers și lansează single-ul „Zoot Suit” sub acest nume. Cum acesta a fost un eșec, cei de la casa de discuri EMI îl demit pe Meaden, iar cei patru artiști revin la numele de The Who.

Un alt posibil motiv pentru denumirea trupei a fost acela că bunica lui Pete Townshend care, din cauza unei deficiențe de auz, întotdeauna întreba „Cine ?” atunci când venea vorba de trupă.

Clasicul logo are un aspect curat, ce reprezinta fără echivoc masculinitatea. Este preluat în mare parte de la Royal Air Force, cu cercurile concentrice peste care au suprapus cu un font negru numele trupei scris pe două rânduri. Aici, britanicul Brian Pike, cel care a realizat logo-ul, a găsit o exprimare grafică de excepție: săgeata ce pornește din „O” reprezintă masculinitatea, iar unirea celor doi „h” simboliză unitatea grupului.

Conceput în 1964, logo-ul a fost folosit pentru prima dată pe posterul unui concert dat la celebrul club Marquee din Londra. Cu toate că este un logo emblematic, acesta nu a fost niciodată prezent pe vreun album de studio.

The Who este prima trupă rock care scoate două albume de operă rock, „Tommy(1969) și „Quadrophenia(1973), incluse amândouă pe lista scurtă a celor mai bune opere rock. Ulterior, ambele au fost ecranizate. În afară de cei patru, printre muzicienii care apar pe genericul celor două filme îi găsim pe Elton John, Eric Clapton, Tina Turner, Sting sau actorii Ann-Margret, Oliver Reed sau Jack Nicholson.

THE DOORS

Înființată la Los Angeles în 1965, trupa rock The Doors își ia numele de la titlul cărții lui Aldous HuxleyThe Doors of Perception” unde se face o trimitere la un citat de William Blake:If the doors of perception were cleansed every thing would appear to man as it is, infinite.” (dacă porțile percepției ar fi limpezite, totul i-ar apărea omului așa cum este, infinit).

The Doors a fost unul dintre cele mai controversate trupe, mai ales datorită felului neconvențional de viață al vocalistului Jim Morrison. După moartea acestuia, în 1971, The Doors s-a desființat doi ani mai târziu. The Doors a scos cu Jim Morrison opt albume și 14 single-uri.

Logo-ul, conceput de Bill Harvey, un asistent al Elektra Records, apare chiar pe albumul de debut „The Doors(1967).
Scos parcă din cultura hippie a anilor ’60, logo-ul The Doors apare mai ales pe albumele reeditate. Este unul dintre cele mai frumoase logo-uri ale unei trupe rock. Are un design simplu și forme geometrice îndrăznețe, ușor de recunoscut datorită celor doi „O” simetrici. În stânga sus apare „the” în stil nouveau, „doors” fiind scris cu un font similar celui numit Densmore. Acest logo este unul dintre cele mai simple din toate timpurile, dar este recunoscut de fanii de rock de pretutindeni.

Uneori, cele mai simple logo-urile sunt cele mai bune, și acesta este un bun exemplu de succes.

Filmul „The Doors (1991) regizat de Oliver Stone, cu Val Kilmer în rolul lui Jim Morrison și Meg Ryan în rolul Pamelei Courso, nu a fost bine primit de membrii The Doors,  spunând că acesta prezintă o imagine deformată a trupei.

GRATEFUL DEAD

Păcat că o trupă atât de mare și-a găsit numele banal răsfoind un dicționar.
Potrivit basistului Phil Lesh, numele a fost ales de chitaristul Jerry Garcia din „Britannica World Language Dictionary” atunci când a citit definiția pentru Grateful Dead ca fiind „sufletul sau îngerul unei persoane moarte care-și arată recunoștința față de cineva care, ca un act de caritate, a ajutat la înmormântarea acesteia„. Atunci Jerr l-a întrebat pe Phil Lesh: „Ce spui de Grateful Dead ?

Alan Trist, producătorul trupei, are altă variantă, și anume că numele provine de la pilda unei frumoase balade luată dintr-o culegere de folclor. Eroul poveștii întâlnește un grup de oameni care refuză să îngroape cadavrul unui pierde-vară. Cu toate că era doar în trecere, el plătește datoriile defunctului drept care este recompensat cu noroc.

După ce cântau pe scena concertelor, Grateful Dead, ca și celelalte trupe, își lăsau instrumentele îngrămădite în culise. Cum toți foloseau aceleași echipamente și era destul de greu de identificat, cei cinci muzicieni s-au gândit să-și personalizeze cutiile instrumentelor.

Logo-ul a fost făcut pe o matriță improvizată de graficianul Bob Thomas și muzicianul Ernie Fischbach, după ce primul a văzut sigla unui bar pe autostrada spre Navato. Așa a apărut în 1969 logo-ul cu craniul străpuns de fulger.
Frumos, unic și extrem de ușor de reținut, tocmai bun pentru a-l pune pe echipamentele muzicale.

De-a lungul anilor s-au folosit o serie de logo-uri pentru promovarea celor din San Francisco, dar cel mai popular rămâne cel realizat de sunetistul Stanley Owsley pentru dublul album live „Steal Your Face” (1976).


PINK FLOYD


La mijlocul anului 1964, Roger Waters, Nick Mason, împreună cu Richard Wright și Roger „Syd” Barett – înlocuit ulterior de David Gilmour -, alcătuiesc T-Set, trupă care combină acordurile de blues.
Cum mai exista un grup cu un nume asemănător, Tea Set, pentru a nu se face confuzie, trupa devine Pink Floyd, nume provenit prin combinarea numelor a doi bluesmani americani ale căror albume erau în colecția de discuri ale lui Barett: Pink Anderson și Floyd Council.

Imaginea emblematicului grup a devenit sinonimă cu cea a prismei ilustrată pe albumul „The Dark Side of the Moon(1973). Coperta albumului a fost concepută de Storm Thorgerson și ilustrată de George Hardie de la Hipgnosis.
Echipa de la Hipgnosis a venit cu ideea imaginii dispersiei luminii printr-o prismă. Pink Floyd a păstrat imaginea nealterată, cu nici o altă mențiune pe coperta albumului. S-a vrut ceva simplu, în contrast cu complexitatea albumului, dar fanii nu au fost de acord. Călătoria omului prin viață, ideea extragerii energiei din lumină, lucrurile multiple ce provin din fascicul, toate sunt idei pe care aceștia au încearcat să le deslușească de pe coperta albumului. Totul se amplifică mai ales că doar șase din cele șapte culori sunt dispersate de prisma celor de la Pink Floyd.

Albumul s-a menținut în top 200 Billboard timp de 741 de săptămâni …
În 1967, Pink Floyd susține la Queen Elizabeth Hall un concert unde se folosește pentru prima dată sunetul quadrofonic de o trupa rock.

În 1972 colaborează cu celebra trupă de balet Roland Petit cu participarea balerinei Maya Plisetskaya, iar în 1995 scot dublul album live „Pulse„, considerat discul cu cel mai pur sound înregistrat vreodată în condiții live.

YES

În 1968, trei muzicieni caută numele pentru trupa lor. Jon Anderson propune „LIFE” iar Chris Squire „WORLD”. Peter Banks, neavând nici o idee. îi aproba, spunând „yes, yes …”. Cei doi l-au întrebat: vrei să spui „Yes”? Yes a rămas, un nume pozitiv, scurt de neuitat !

Peter Banks a afirmat că „… dacă un nume are puține litere acesta poate fi tipărit mai mare.” și a continuat glumind: „… niciodată nu am primit bani pentru numele trupei, deși alții au fost plătiți pentru drepturile de utilizare„. Oare glumea ?

Logoul celor de la Yes rezumă perfect anii 1970 de pe scena muzicală. Designerul englez Roger Dean a creat acest iconic logo pentru al cincilea album al celor de la Yes, „Close to the Edge(1972).
De atunci apare împreună cu grafica special concepută pentru fiecare album în parte pe majoritate albumelor înregistrate atât în studio, cât și live.

Roger Dean și-a făcut reputația în a crea pe fiecare copertă în parte o poveste spusă într-o atmosferă caldă și plăcută a unei lumi fantastice scăldate în culori vii și armonioase care impresionează plăcut ochiul.

De multe ori, logo-ului cuprinde la interior o gamă largă de culori vii sau imagini neutre.

Rick Wakeman, clape, pe lângă aparițiile pe albumele Yes, a editat separat între 1973 și 1975 unele dintre cele mai frumoase legende transpuse în progressive rock: „The Six Wives of Henry VIII” (1973),Journey to the Centre of the Earth” (1974) (live la Royal Festival Hall împreună cu London Symphony Orchestra și David Hemmings ca narator) și „The Myths and Legends of King Arthur and the Knights of the Round Table” (1975).

 

LED ZEPPELIN

După ce Keith Moon, John Entwistle, Jimmy Page, John Paul Jones și Jeff Beck înregistrează în 1966 piesa „Beck’s Bolero„, Moon sugerează că un supergrup cu Page și Beckgo down like a lead balloon” (s-ar prăbuși ca un balon de plumb), expresie folosită de el pentru rezultate dezastruoase.

Doi ani mai târziu, Page preia expresia folosită de Keith Moon, dar folosește „led” în loc de „lead” (probleme de pronunție peste ocean) și „zeppelin” în loc de „balloon”, așa se naște Led Zeppelin.

Din 1973, Led Zeppelin folosește un logo simplu, doar cu numele trupei scris cu un font similar Kashmir.

Inspirit după „Evening (The Fall of Day)”, logo-ul cunoscut ca Icar și desenat de Storm Thorgerson și Aubrey Powell, apare doar pe etichetele discurilor scoase de propria lor casă de discuri, Swan Song Records. Logo-tipul are o calitate dinamică, simbolizează strălucirea, măreția și diversitatea muzicii trupei.

În 1971 apare „Untitled, album pe care trupa a decis să nu pună nici un fel de informație pe copertă. Totuși, în interior apar patru simboluri alese de fiecare membru în parte.

„Zoso”, simbolul lui Jimmy Page, reprezintă unificarea lumii celor vi cu a celor morți. Simbolul lui John Paul Jones, ales din cartea „Book of Signs”, reprezintă persoanele de încredere și autoritare. Simbolul lui John Bonham, ales tot din „Book of Signs”, reprezintă relația dintre tripleta mamă, tată și copil. Simbolul ales de Robert Plant este Ma’at, zeița egipteană a justiției și echității.

Până în 1991, „Stairway to Heaven” a fost difuzată de 2.874.000 ori pe posturile de radio. Se spune că piesa transmite mesaje satanice sau este „similară” după „Taurus” a celor de la Spirit, ambele fiind simple speculații.

Va urma!


Comentează primul

Lasă un comentariu

Adresa de email nu va fi publicată.


*