Începând cu anul 2005, Tarja Turunen a devenit o prezenţă familiară şi populară în România. Fie că a venit în calitate de solistă Nightwish, fie în vreunul dintre proiectele ei solo – clasic sau rock – frumoasa finlandeză a părut să se simtă mereu bine în preajma unui public ce a primit-o cu căldură. Astfel încât, când iarna bate la uşă, un concert Tarja se înscrie în firescul sezonului calendaristic şi muzical.
Nu am obiceiul să abordez cu prea mare insistenţă detaliile organizatorice. N-aş face-o deloc dacă, din când în când, nu s-ar ivi mici (?!) probleme. De data aceasta, deşi Maximum Rock este partener media la eveniment, din cauza nu ştiu cărei cereri indispensabile rătăcite pe undeva, sunt ţinut la intrare peste jumătate de oră de reprezentanţii organizatorilor. Nu-i mare bai, doar că aş fi vrut tare mult să văd trupa de deschidere, Crimson Blue. Dar birocraţia ne omoară, aşa că nu pot să vă spun decât că grupul din Rusia, cu vocea lui feminină cu nume nordic, îmbină pe albume metal modern cu art-rock, iar în această seară insistă pe această din urmă latură. Aşa îmi spun cei care au intrat în sală, mai multe nu pot să vă povestesc.
O aşteptare nu prea lungă precedă căderea cortinei şi apariţia ansamblului: Tarja e, bineînţeles, în centru, într-o ţinută de seară îndrăzneaţă fără a fi vulgară, şi vocea ei anunţă întâlnirea cu sonorităţi dragi. Surprinzător, recitalul nu începe cu vreo piesă de pe noul album, ci cu foarte energica „In For a Kill”, care însă introduce noul single, „500 Letters”. Trupa este cea cunoscută, cu excepţia lui Mike Terrana, înlocuit pe timpul acestui turneu de tânărul Thomas Heinz, un baterist excelent, care a mirosit rapid îmbinarea între metal cu o tentă vagă de pop şi neoclasic din producţiile doamnei Turunen. Pe lângă el, Max Lilja, unul dintre violonceliştii care au fondat Apocalyptica şi care acum îşi pune instrumentul, adesea trecut prin diferite efecte, în slujba unui noi ansamblu care îmbină tradiţie muzicală europeană şi metal. Sala se entuziasmează de la bun început şi primeşte cu urale toate piesele, iar amfitrioana serii nu rămâne datoare.
„Mulţumesc, Bucureşti”, se aude din microfon, iar muzica se îmbină cu un permanent schimb de complimente. „Little Lies” e deja un hit cunoscut şi fredonat împreună de toată lumea, iar momentul de respiro al solistei le permite instrumentiştilor să-şi etaleze măiestria într-un moment de improvizaţie foarte metal dar cu mici găselniţe jazzistice. E oarecum fascinant să vezi că, pe de o parte Tarja Turunen face un lucru obişnuit prin aceea că aduce elemente operatice şi simfonice într-un registru mai comercial, dar pe de altă parte această voce sensibilă şi versatilă nu alege calea uşoară a pop-ului ci merge mai departe pe traseul metal pe care mulţi au crezut că îl va abandona după Nightwish.
Da, sunt multe locuri goale în Sala Palatului, dar oamenii care au venit fac toţi banii, astfel încât, după ce a apucat să-şi schimbe ţinuta, Tarja se întoarce să cânte recenta ei preluare după Peter Gabriel, „Darkness”, în mijlocul publicului. Este clar, starea de spirit a oamenilor de pază contrastează violent cu cea a spectatorilor care se aleg cu o strângere de mână, doi paşi de dans, un pupic. Este unul dintre cele mai frumoase momente ale serii, vrednic să-i cucerească şi pe scepticii care încă nu ştiu să spună dacă noile compoziţii fac din solistă un artist semnificativ al scenei sau trăiesc doar prin vocea ei.
Oricum ar fi, concertul îşi păstrează unele dintre cele mai bune momente pentru bis. „Victim of Ritual” reprezintă unul dintre punctele culminante ale noului album promovat în acest turneu, „Colours in the Dark”, prin forţa şi dramatismul exprimate coerent în limbaj metal. Şi dacă toţi mai suspină după o perioadă îndepărtată, ei bine, chitaristul Alex Scholpp (care a contribuit alături de basist şi de claviaturist la armonia vocală pe tot timpul concertului) ne surprinde când începe să cânte furibund în microfon… „I wish I had an angel, for one moment of love”. Sigur, setlistul este prestabilit, dar cred că publicul se simte încă odată răsplătit pentru afecţiune şi… flori.
Nu am văzut niciodată pe scena Sălii Palatului un artist care să primească atâtea buchete de flori (cel puţin zece!), iar partea mai frumoasă e că acestea sunt oferite chiar în timpul concertului. Şi pentru ca bucuria să fie totală, la „Over the Hills and Far Away”, cu care Tarja îşi încheie spectacolele de ani de zile, toţi copiii prezenţi în sală şi care reuşesc să ajungă în rândurile din faţă urcă pe scenă – moment imortalizat de zeci de blitzuri şi pe care soprana finlandeză îl prezintă şi pe contul personal de pe o reţea socială.
România o iubeşte pe Tarja şi sentimentul este reciproc. Şi poate că a sosit în sfârşit vremea să analizăm un pic şi substanţa componistică de pe albumele ei şi să aprofundăm o muzică pe care creatoarea ei se străduieşte atât de plăcut să ne-o facă din ce în ce mai familiară.
Lasă un comentariu