Torsten Kinsella (God Is An Astronaut): „Atunci când stilul este considerat mai presus sau egal cu conținutul, muzica este ascultată într-un mod nesănătos”

555 vizualizări

God Is An Astronaut este un nume consacrat al scenei post-rock internaționale și prea multe cuvinte despre istoria trupei ar fi de prisos. Formația se pregătește să lanseze un nou material discografic, intitulat „Epitaph”, în data de 27 aprilie 2018, via Napalm Records, noua sa casă de discuri. Ascultând ultimele single-uri publicate pe Internet, am observat o schimbare stilistică masivă în soundul trupei, datorată unei povești tragice transpuse în note muzicale. „Epitaph” este un nou capitol în cariera irlandezilor, ocazie cu care am stat de vorbă cu chitaristul și solistul God Is An Astronaut, Torsten Kinsella, pentru a afla cât mai multe detalii legate de viitoarea lansare.


Pentru început, aș dori să vă felicit pentru noul vostru album, „Epitaph”, care va fi lansat la finalul acestei luni, via Napalm Records. Deoarece acesta nu a apărut oficial încă, la ce ar trebui să se aștepte ascultătorii atunci când se vor intersecta cu cele șapte noi piese.

Acest album a fost compus în memoria vărului nostru în vârstă de 7 ani a cărui viață a fost în mod tragic luată. Este modul nostru de a spune la revedere și de a înfrunta imensa și incomprehensibila pierdere. Piesele au fost scrise la scurt timp după eveniment și exprimă sentimente precum neajutorare, disperare, temere și chin.

După ce v-am ascultat noile voastre piese, am remarcat că v-ați dezvoltat orientarea, dar stilistic ați rămas adepți ai soundului propriu. Din perspectiva voastră, care sunt noile elemente pe care le-ați implementat în aceste piese și care au fost folosite pentru a vă ajuta să încercați o nouă abordare?

Am folosit o chitară acordată cu câteva tonuri mai jos (până la drop A), dar cu o cotitură prin pedala Earthquaker Raibow, care îi dă un murmur tonalității pentru că o dezacorda și reacorda, iar această combinație m-a ajutat să cuprind disperarea și urâțenia din piese. Rob și Conor de la Xenon Field ne-au ajutat foarte mult cu producția și sound designul, întrucât am dorit ca soundul să reflecte subiectul în discuție prin a-l face mai imperfect.

Am pus soundul rezultat prin diferite dispozitive cu bandă stricat pentru ca notele să continue să intre și să iasă din acordaj, ceea ce l-a făcut mult mai bântuit. Foarte multă bandă a fost folosită pentru a suna cât mai stresant. Pianul, de exemplu, a fost procesat în așa fel încât a ajuns să sune mult mai vintage și stricat, l-am înregistrat cu ajutorul unui recorder vechi Akai și cu bandă Ferric. Mai departe, a fost procesat printr-o bandă echo unit. Am vrut ca sunetul să se metamorfozeze și să evolueze, nu să stagneze, iar pianul a ajuns să se miște sonic prin diferite secțiune ale lui „Epitaph” datorită distorsiei și filtrelor.

Am lucrat o grămadă pe texture folosind dispositive precum Niio Iotine, Mutronics Mutator și Snazzy FX Tracer City pentru a oferi soundului o aromă de analog. Plugin-uri experimentale, precum Spec Ops, au fost folosite pentru a oferi texturii ciudățenia și raritatea pentru un material. De asemenea, multe amp-uri live au fost folosite, deoarece echipamentul de simulare nu a reușit să se integreze în stil, a trebuit să fie brut. Jimmy Scanlon de la magazinul „ Jimi’s music” m-a ajutat cu o mulțime de amp-uri vintage. Masteringul analog a fost folosit pentru a ne asigura că albumul nu ajunge un zid sau prea intensificat, alegând să ignorăm trendurile noi în favoarea a ceva mult mai autentic.

Am citit în materialul de prezentare faptul că în „Epitaph” ați introdus sentimente provocate de „durere și pierdere”, iar ultima piesă, „Oisín” este dedicată unei persoane apropiate. De obicei, sunt multe formații care prin muzica lor își exprimă proprii demoni datorită unor evenimente tragice, precum Solstafir în „Necrologue” sau Alice in Chains în „Black Gives Way to Blue”. Așadar, dacă nu te deranjează, ne poți spune care este povestea acestei piesei și cum ați reușit să o transpuneți în linii muzicale?

Nu voi intra în multe detalii legate de evenimentele din spatele piesei „Oisín”, însă vă voi spune că aceasta a fost compusă chiar în ziua în care am primit veștile tragice ale morții sale (n.r. vărul solistului) și a capturat inocența sa, visele sale, care au fost luate de la el pentru totdeauna. Ea încearcă să cuprindă și câteva amintiri plăcute. Am acumulat atât de multă emoție, astfel încât a trebuit imediat să îi dau drumul. M-am așezat la pian, iar muzica s-a revărsat. După ce am compus primele note, mi s-a părut că muzica era deja scrisă de dinainte și a mai trebuit să caut prin întunecime pentru a finaliza părțile lipsă.

De asemenea, am simțit că cea de a doua parte a albumului își schimbă abrupt direcția, iar influențele de atmospheric își fac apariția. Nu sunt totuși noi, dar simți că în viitor vă veți baza propria muzică doar pe această orientare?

Cred că piesa „Medea” a rupt muzical și stilistic unele teritorii pentru noi. Nu am compus niciodată ceva așa de întunecat, notațiile sale discordante au capturat obscuritatea adevărată a unei mame tulburate care a comis un omor. Mare parte din sunet este creat de vocea mea, chiar și părțile care ar suna ca la clape. Secțiunea de heavy doom este cu siguranță ceva noi pentru noi. Oisín și Komorebi nu doresc să creeze ceva nou neapărat, însă țin la a exprima cele mai sincere și cordiale sentimente. Nu există direcții sigure pentru noi în viitor, vom mai vedea.

Există vreo conexiune între copertă și muzica din „Epitaph”? Consider că este o interpretare puternică a unor sentimente acolo…

Acum câteva luni i-am oferit lui Fursy Teyssier câteva piese și a revenit cu imaginea pe care a reușit să o exprime din adâncurile inimii sale, imediat a rezonat cu noi și a capturat sentimentul albumului. Nu cunosc însă interpretările proprii pe care el le-a redat.

După părerea ta, care dintre următoarele afirmații ți se pare adevărată sau falsă: conceptul construiește genul post-rock sau post-rockul este cel care construiește conceptul? Te întreb acest lucru deoarece sunt atât de multe concepte explorate și care urmează să fie descoperite în post-rock și consider că voi sunteți o formație cu o experiență imensă în acest gen care ar putea să ne ofere un răspuns.

Post-rock-ul sau orice alt gen este un non-factor fără dar și poate. Noi nu facem muzică de dragul genului post-rock, nu ar mai exista integritate deloc, de ce ar scrie oricine muzică doar pentru a se integra într-o stilistică sau gen, în loc să compună pentru sine. Stilul nu ar trebui să fie un element pentru construcția unui concept, singurele noastre inspirații sunt evenimentele din viața reală. Atunci când stilul este considerat mai presus sau egal cu conținutul, muzica este ascultată într-un mod nesănătos. Este foarte nesemnificativ, per ansamblu, față de oamenii reali cu emoții reale pe care, în cele din urmă, și le exprimă.

Aventura voastră în România este destul de impresionantă: ați avut câteva show-uri sold out în București și Cluj-Napoca și ați apărut și la Electric Castle Festival. Care este feedback-ul pe care l-ați primit de aici, luând în considerare faptul că în țara noastră există o bază de fani destul de dezvoltată?

A fost mereu o plăcere să cântăm în România, iar Electric Castle Festival a fost monumental, publicul a fost divers. Îmi amintesc că am citit o recenzie în care am fost clasați în primele 5 prestații live din cadrul evenimentului, ceea ce mi se pare chiar o reușită.

Care sunt planurile de viitor, după lansarea noului album?

Planurile noastre sunt de a promova printr-un turneu noul material discografic pentru următorii doi ani, iar după această perioadă vom fi nevoiți să așteptăm și să vedem ce va urma.

Photo credits: Stuart Wood


Comentează primul

Lasă un comentariu

Adresa de email nu va fi publicată.


*