Cum a ajuns rockul sa fie considerat muzica Diavolului. Scurt istoric de prejudecati

2.621 vizualizări

S-a scris si ras-scris despre legatura dintre muzica rock si satanism. Aceasta nu este cu nimic mai relevanta decat cea dintre cinematografie si satansim, sau literatura si satanism. Cu alte cuvinte, rockul nu este „mai satanic” nici decat filmul, nici decat literatura, nici decat orice alta forma de arta „coapta” de om.

Doar ca unora le place, in continuare, sa vada lucrurile altfel. De foarte multe ori, „satanismul” reprezinta lucruri diferite in mintile celor care folosesc acest termen. El poate insemna si venerarea diavolului, dar si o viziune de viata anti-norma, care si-a luat aceasta denumire respectand principiul postmodern al ironiei.

Oricum ar fi, tropii referitori la dimensiunea malefica a experientei umane, la supranaturalul de origine diabolica si la zona intunecata a lumii de dincolo exista in arta din cele mai vechi timpuri iar emergenta lor poate fi pusa pe seama fricii funciare de rau a omului.

Rockul a devenit tapul ispasitor prin insasi natura lui sonica: este zgomotos, este evident, este zbucuimat. Adaugam la asta originea sa gasita in muzica „neagra”, persecutata mult timp pentru elementele sale ritmice pagane, si obtinem reteta perfecta pentru demonizare.

Asa cum spunea Grutle, solistul formatiei Enslaved, intr-un interviu exclusiv pentru MRM:

Oamenii au nevoie de un dusman, asa ca si-l proiecteaza. Toata lumea tanjeste dupa un inamic, mai ales mass-media. Figura satanistului este intruchiparea perfecta a acestui dusman cautat de media. Oamenii cu o slaba intelegere a realitatii, habotnicii, vor cu orice pret sa gaseasca un tap ispasitor.

Maximum Rock Magazin face un scurt istoric al aparitiei ideii de „rock = satanism”, incepand cu blues-ul si sfarsind cu Marilyn Manson. Materialul nu se vrea nicidecum exhaustiv si nici nu are pretentia de a produce vreo revelatie.

Muzica rock is are radacinile in blues, iar acesta, in vremurile sale de glorie, a fost considerat genul predilect al diavolului. Fiind o muzica „neagra” si nascuta din pantecele culturii afro-americane, blues-ul era deseori condamnat de pastorii din Sud care il vedeau ca pe o unealta de glorificare a bauturii, preacurviei, jocurilor de noroc, a violentei si a depravarii.

Alternativa mai sigura a blues-ului era gospelul, care a inceput sa aiba mai multa trecere. Este cunoscuta legenda celebrului chitarist Robert Johnson – considerat bluesmanul care a pus fundatiile rockului – care ar fi facut un pact cu diavolul pentru a putea sa cante la chitara asa cum o facea.

Johnson a murit otravit si a fost ingropat intr-un mormant nemarcat, pentru ca oamenii se temeau ca acesta s-ar putea intoarce sa-i bantuie.

Pe bazele acestei muzici „pacatoase”, a fost construit rockul, care a luat amploare in anii 50, nascut intr-un context in care tinerii aveau nevoie de ceva prin care sa se defuleze. Razboiul trecuse, traumele erau inca proaspete – lumea avea nevoie de un „purgativ” cultural extrem.

Cultura rock’n’roll era una care avanta ideea libertatii si nu gandea in diferente de culoare. Acest lucru li s-a parut scandalos fundamentalistilor americani, care nu puteau sa accepte faptul ca albii cumparau discurile muzicale ale negrilor.

Ritmurile lascive, miscarile din solduri, dansul, petrecerile – toate acestea erau considerate imorale de o societate ca aceea americana, intemeiata pe prejudecati puritane. Pentru o vreme, lucrurile s-au linistit, dar anii 60 au adus cu ei „invazia britanica”.

The Beatles, Rolling Stones si Animals au starnit trenduri si mai periculoase. Incepea era drogurilor experimentale, a LSD-ului si a tulburarilor politice. Razboiul din Vietnam, miscarile „Civil Rights”, feminismul, toate dadeau un alt contur lumii.

Apare „contra-cultura”, o miscare neuniforma compusa din abordari alternative asupra viziunii mainstream. Oamenii incep sa caute raspunsuri in altceva decat in versiunea „oficiala” a lucrurilor si ajung sa experimenteze cu forme noi de spiritualitate: budism, religii din Orientul Indepartat, yoga, new-age si chiar si…satanism, inteles nu ca o forma de venerare a Diavolului, ci ca o afirmare a libertatii ultime a omului.

Apar o multime de filme horror: „The Brides of Dracula”, „Eyes Without a Face”, „Carnival of Souls”, „The Awful Dr. Orloff”, „Devils of Darkness” etc, care trateaza subiecte cu profunde conotatii malefice.

In 1966, Anton LaVey pune bazele bisericii oficiale a lui Satan, un cult fondat pe cartea sa „The Satanic Bible”. LaVey si-a bazat cultul pe ideea libertatii, a implinirii dorintelor si pe „culegerea” energiei supranaturale din univers prin intermediul conexiunii cu acesta.

Ganditorul a creat un trend si a fost abordat de tot felul de enoriasi, de la anonimi, la vedete si muzicieni. Dintr-o data, devenise „cool” sa fii „satanist”. Doar ca LaVey nu intelegea „satanismul” asa cum o faceau cei mai multi. Pentru el, era o forma de rebeliune, nu de venerare a Diavolului.

In 1967 apare una dintre primele referinte fatise la satanism in muzica rock. Este vorba despre ilustrarea portretului lui Aleister Crowley, plasat in colajul care forma coperta albumului „Sgt. Pepper’s Lonely Gearts Club Band” al formatiei Beatles.

Crowley a fost un ocultist, un mistic si un filosof neconventional, care s-a revoltat impotriva valorilor morale si religioase ale inceputului de secol XX. Motto-ul sau era: „Fa ceea ce vrei”. Cartile sale despre magie, sex si stiinte ezoterice i-au atras rapid faima de fan al fortelor intunecate.

Cum era de asteptat, el a devenit o emblema a revoltei si foarte multi artisti l-au luat drept model.

Gestul baietilor cuminti din Beatles a fost luat drept unul de fronda. In acelasi an – 1967 – ies la liman si The Rolling Stones cu albumul „Their Satanic Majesty’s Request”. In 1968, RS lanseaza piesa „Sympathy for the Devil”, ca urmare a succesului pe care metaforele intunecate il au in randul tinerilor.

Fascinatia pentru aceasta zona nu se manifesta doar in rock, ci si in multe alte spatii culturale. In film, de exemplu, apar o multime de horroruri faimoase, intre care „Rosemary’s Baby” al lui Polanski.

Apare formatia Black Sabbath care are si piese in care canta despre posesia demonica, vrajitoare si alte teme dark. Cu toate acestea, muzicienii nu abordeaza niciodata o pozitie pro-satanista, dimpotriva. Pentru ei, Diavolul era de temut, exact ca drogurile, razboaiele si viata insasi.

Anii 70 si 80 au fost bogati in formatii care utilizau puternica si vandabila metafora a satanismului: Venom, Pagan Altar, Cloven Hoof, December Moon etc. Biserica si media au inceput sa ia in serios problema acestor teme prezente in cultura acelor ani si au facut din tantar armasar. In afara de Venom, niciuna din formatiile mentionate nu a avut succes major, dar presa a starnit o adevarata vanatoare de vrajitoare, dand de inteles ca satanismul era cool si putea fi utilizat ca sa-ti enervezi parintii.

Ca urmare a crizei starnite de teama de acest tip de viziune, Motley Crue a lansat piesa „Shout at the Devil” si a incorporat o pentagrama in logo-ul formatiei. Incepe intreaga nebunie cu mesajele subliminale, iar Judas Priest si Ozzy Osbourne au probleme cu autoritatile. Oamenii isi asculta discurile invers in cautarea de indemnuri dubioase iar totul capata o coloratura bolnavicioasa, marcata de paranoia.

Industria filmelor horror ia din nou amploare si apar productii ca „Twins of Evil”, „Lust for a Vampire”, „Scars of Dracula”, „Curse of the Devil” (Spania). Apogeul il reprezinta seria „The Exorcist”, unul dintre cele mai tulburatoare filme create vreodata.

In 1976 are premiera si „The Omen”, in care este vorba despre Damien, versiunea tanara a lui Satana.

In anii 90, apar formatii ca Marilyn Manson si Cradle of Filth, care utilizeaza „tropi” din repertoriul intunecat intr-un mod mai mult sau mai putin programatic. Cultivarea unui element de mister, inradacinat in asa-zisul „rau” vinde discuri si aduce un plus de imagine.

Dintre toti, doar despre Manson se banuieste ca ar fi fost „preot” in „biserica satanista”. Cu toate acestea, s-a cazut de acord ca este vorba despre marketing.

Artistul isi exprima convingerile referitoare la aceasta miscare culturala, negand ca esenta satanismului ar fi venerarea diavolului.

Este o prostie si o prejudecata. Satanismul modern este polemic si parodic. El ia in deradere convingerile naive si nu face decat sa promoveze libertatea de exprimare„, declara Manson, fan delcarat al lui Crowley si al lui LaVey.

Astazi, oamenii sunt mai sofisticati si vad dincolo de mastile pe care le poarta anumite metafore culturale. Cu alte cuvinte, satanismul in muzica rock nu a fost altceva decat reflectarea unui „trend” care era vizibil si in alte manifestari de arta, de la film, la literatura.

Motivul pentru care rockul si metalul au fost mai persecutate din punct de vedere al prezentei acestui tip de teme si imagini in arta unora dintre formatii este nevoia unui tap ispasitor. Muzica zgomotoasa produsa de niste oameni cu stiluri de viata impotriva normei era victima perfecta. 

„Satanismul” si imaginarul malefic nu este cu nimic mai prevalent in rock decat in creatia unor artisti renumiti, de la poetii si romancierii romantici ai secolului XVIII, la regizori ca Francis Lawrence („Constantine”, 2005) sau John Moore („The Omen”, 2006).

Pana si explicitul black-metal norvegian, „satanist” pana in maduva oaselor, are o explicatie (daca nu justificare) culturala care provine din agresivitatea cu care crestinismul a fost impus in Europa de Nord, distrugand fara mila credintele pagane, bazate pe o mitologie intunecata.  

Oricum ar fi, atata timp cat omul va fi pe pamant, acesta va vorbi, prin arta, si despre „rau”…si il va si face. Rockul nu este cu nimic mai „satanist” decat insasi viata. 


2 Comments on Cum a ajuns rockul sa fie considerat muzica Diavolului. Scurt istoric de prejudecati

  1. Ok.
    Sa fie cum crezi tu,vreau doar sa raspunzi la aceasta intebare ,
    De ce toti rockeri arata ca dracu???
    Plini lanturi tatuati cu toti draci pe ei si mai sperie si lumea prin comportamentul scandalos,

Lasă un comentariu

Adresa de email nu va fi publicată.


*