Rockstadt Extreme Fest Ziua 1 / 01.08.2019, Râșnov

668 vizualizări

Dacă tot am decis pe ultima sută de metri să merg anul acesta la Rockstadt Extreme Fest (REF), apăi am zis să-l prind de la început. Astfel că joi dimineață pornesc din București, îi dau blană până la Râșnov, găsesc loc de pus cortul pe o pajiște și las mașina oarecum în siguranță pe marginea drumului. Conducând pe șoseaua spre Poiana Brașov, observ multe autoturisme cu numere străine și-mi place să cred că nu-i diaspora venită în concediu, ci amatori de turism metalic – semn că REF e pe lista lumii bune a festivalurilor europene. Deși e încă devreme, întreaga zonă este deja foarte aglomerată, căci pe lângă cei sosiți timpuriu la festival sunt și turiștii obișnuiți ai unei zone populare mai ales în perioada concediilor de vară. Dacă rockerii, mai mult sau mai puțin alcoolizați sunt relaxați în privința situației, respectivii turiști nu-s deloc mulțumiți, de unde apar și tot felul de reclamații către jandarmi față de grupurile de pletoși cu tricouri negre și scris neinteligibil care beau o bere la colțul parcării.

Odată ce intru în incinta „grea”, sunt întâmpinată de cele două scene mari, dispuse astfel încât să se cânte la foc continuu. În fața lor, se desfășoară zonele cu mâncare delicioasă, pentru toate gusturile, băutura la prețuri foarte bune (aviz celor care cred că e normal ca o apă la jumate să coste zece lei pe vreme caniculară), barăci cu toalete extrem de curate și curățate permanent, loc de lost & found, tarabele cu merch fie al festivalului, fie de profil. Băuturile și merch-ul oficial se cumpără pe baza cardului reîncărcabil, ce se returnează la final – mai simplu decât cu jetoane, mai ales că-l poți agăța la breloc. Cum zilele acestea au avut loc și se așteaptă precipitații serioase, peste tot pe jos este împrăștiat periodic fân; asta se întâmplă inclusiv în spațiul dedicat fotografilor și redactorilor, adică un colț acoperit și păzit lângă scenă, unde ne putem strânge pe parcursul cântărilor.

Toate acestea, împreună cu un line-up atractiv în sine și evenimentele conexe, toate desfășurate pe parcursul a patru zile, fac din REF un festival foarte apropiat celor de prestigiu din afară. Un singur lucru lipsește pentru „meniul” complet: un camping adevărat, unde să se poată pune sute sau mii de corturi. Cele două existente sunt mici, iar unul este totuși departe, chiar dacă s-a găsit soluția shuttle-urilor pentru transport. Iar asta se reflectă în faptul că spațiile de cazare sunt ocupate aproape complet, în ciuda prețurilor care au urcat considerabil în ultima perioadă, în timp ce pădurea din apropierea scenei e plină de corturi. Ba dispun jandarmii strângerea taberelor, ba ar putea să vină urșii obișnuiți cu turiștii de la Poiana Brașov – oricum, lucrurile nu-s tocmai ok. Ca să nu mai zic că la marile festivaluri din Europa însuși spațiul de campare e parte integrantă din atmosferă.

După  acest preambul, să ajungem și la concertele în sine; am strecurat în geanta foto și o tabletă pe care am de gând să-mi scriu impresiile pe măsură ce actele se desfășoară – e un experiment nou, să vedem deci ce va ieși! Gălăgia începe cu TC3 și Nuvijan, două trupe tinere și entuziaste, gata să înfrunte vremea schimbătoare, între ploaie și caniculă; un alternative rock cu elemente progressive, respectiv nu metal cu alternative deschid festivalul ce se anunță unul „rău”. Apoi apare un nume cunoscut bine la noi, Ura de după Ușă, ca dovadă că publicul iese de pe sub copertine și se pune în mișcare pe un crossover foarte bine transpus live; thrash metal, punk și hardcore – arme eficiente împotriva ploii. Câştigătorii concursului de aseară, „Rockstadt Underground Artists”, sunt ieşenii de la Hiraeth, adepţii unui hardcore presărat cu elemente death metal; nu ştiu ce trupe au fost în competiţie, dar mie cea de faţă îmi spune din păcate un singur lucru: de ce nevoie de atâţia oameni pentru a nu cânta ceva atât de comun?

Momentele dure sunt urmate de un cu totul alt registru – reîntâlnirea cu o trupa ce-mi plăcea mult în trecut, dar cu care am pierdut contactul; DinUmbră a rămas însă aşa cum o ştiam, un doom/death foarte fain, plin de atmosferă, în jurul acelor mici bijuterii instrumentale ce scot trupa din anonimat. Dacă atenţia mi-a fost captată un pic mai devreme, acum sunt deja activă pentru Sur Astru, ce explorează zona black/doom/pagan cu vechi instrumente folclorice suprapuse pe sonorităţile apăsătoare, cu distors greu şi difuz, amintind de experienţa Negură Bunget; adăugăm conurile de brad prinse de stativ şi costumele arhaice pentru o atmosferă de integrare cu natura şi cu un trecut mitic. Urmează alt grup cu ștate vechi în underground-ul autohton, Gothic, ocazie cu care îmi dau seama că trupa hunedoreană este cea care aduce cel mai mult cu capul de afiș al zilei; ascultând-o, parcă revin temele anilor ’90, îmbrăcate însă într-un sunet modern – tot doom/death, dar în tempo mult mai rapid, mai antrenant, iar publicul începe să intre în „zonă”.

Iată că trecem la trupele invitate de prin afară odată cu suedezii de la Adept; eu n-am auzit până acum de ei, ceea ce nu este o mirare pentru că rar ascult metalcore, însă văd o grămadă de spectatori care nu doar că se agită în ritm cu trupa, dar cântă vers cu vers, deci e clar că această prezență e foarte bine primită. Bleed from Within păstrează linia, dar construcțiile devin mai elaborate datorită elementelor heavy și death; scoțienii încing bine atmosfera, mai ale că publicul s-a înmulțit considerabil.

Din punctul meu de vedere, deși nu apare chiar înainte de headliner, Katatonia este a doua trupă ca importanţă a serii, mai ales că prezintă în întregime albumul Night Is the New Day, lansat acum o decadă; melanjul de progressive metal cu doom și un foarte voalat strop de melodic death fac din concertul suedezilor un frumos episod al festivalului, ce îmbină perfect melancolia cu sonoritățile grele. Veteranii Jonas Renkse (voce, chitară) și Anders Nyström (chitară), împreună cu Niklas Sandin (bas), Rogen Öjersson (chitară) și Daniel Moilanen (tobe) au o prestație ireproșabilă – profesioniști, dar și apropiați de publicul receptiv. Preluarea Night Comes Down (Judas Priest) pune punct primului mare show de la REF.

Despre Betraying the Martyrs nu am foarte multe de spus; reprezentanți ai noii „școli” franceze, inspirată de Gojira sau de sound-ul american al groove metal-ului, parizienii sunt o explozie de energie, respectiv excelenți instrumentiști. Dinamica din metalcore-ul/deathcore-ul propus este complet recepționată de spectatori, astfel că cei din fața scenei fac valuri-valuri spre miezul nopții. Muzica lor nu-i chiar pe sufletul meu, însă energia degajată mă prinde cu totul.

Paradise Lost se numără între trupele vechi foarte dragi mie, sentiment care n-a fost știrbit de albumele mai puțin populare. Totuși, n-am fost niciodată impresionată de prestația live, din contră – show-urile britanicilor mi-au lăsat un gust amar, iar entuziasmul meu a fost mereu frânt de impresia că nu-i deloc o trupă de concert. Ca să pun altfel problema, fără alte capete de afiș tentante, REF nu m-ar fi convins să vin. Acum însă simt ceva schimbat la Enchantment, iar Blood and Chaos îmi confirmă: Paradise Lost sună genial în seara aceasta. Nu știu dacă-i faptul că Nick Holmes este în voce sau că Gregor Mackintosh are chef de rock în corzi, dar totul – vechi și nou – sună incredibil: Hallowed Land, Isolate, An Eternity of Lies, As I Die, The Enemy, Faith Divides Us – Death Unites Us, Embers Fire, Beneath Broken Earth, No Hope in Sight, Erased, Say Just Words. Nu-i neapărat un setlist cu totul după sufletul meu, căci aș înlocui unele piese cu cele dragi mie, dar prestația britanicilor e ireproșabilă; în afară de cei doi „piloni” amintiți mai sus, Aaron Aedy (chitară), Stephen Edmonson (bas) și Waltteri Väyrynen (baterie) întregesc o echipă ce sună ceas – nicio desincronizare, nicio poticnire. Finalul este neașteptat, pentru că n-am mai auzit demult The Last Time live și constat din nou cât de bună e prestația trupei de la un capăt la altul. Când show-ul se termină și luminile se sting, îmi dau seama că am aflat ceva nou: cu atitudinea potrivită, cu sufletul pus în instrumentul mânuit și în comunicare cu publicul, cu sunetul cristal care să pună în valoare fiecare notă – ei bine, cu toate acestea reunite, oau! Paradise Lost este o trupă de concert.

Galeria foto poate fi vizionată aici.


Comentează primul

Lasă un comentariu

Adresa de email nu va fi publicată.


*