Rockstadt Extreme Fest 2018/ 2-5 august 2018, Râșnov – ziua 4

253 vizualizări

A patra zi debutează cu o vreme surprinzător de bună, aproape uimitor de perfectă, întrucât ploaia se pare că ne-a ocolit și de această dată. Singura dată când țin minte că nu a plouat măcar o dată a fost la ediția din 2015, iar în rest, am fost loviți de ghinion.

E a doua oară când văd Fleshgod Apocalypse, însă față de concertul precedent, au intervenit anumite schimbări. În primul rând, după plecarea solistului Tommaso Riccardi, locul său a fost luat de bateristul Francesco Paoli, care datorită versatilității reușește să îndeplinească cu brio poziția de chitarist-voce principală. În al doilea rând, după episodul din Suedia, atunci când au fost jefuiți, se pare că Francesco Ferrini a renunțat să care acel pian care oferea un plus-valoare showului artistic. Trecând peste aceste lucruri, concertul celor de la Fleshgod s-a bazat în mare parte pe o prezentare cât mai teatrală a sonorităților unice de symphonic death metal ale italienilor. Cu o Veronica Bordacchini în zile mari, dar acoperită uneori de sunetul tobelor, și un Paoli mai fioros ca nicicând, trupa a făcut un show de senzație și a prezentat cele mai faine melodii din repertoriu: „Cold As Perfection”, „The Violation”, „The Forsaking”.

Am stat și la To Kill Achilles, o formație scoțiană de post-hardcore, cu puternice influențe Norma Jean sau Continents. Nu pot spune că sunt familiar cu piesele lor, însă în cele aproape 30 de minute cât am stat la second stage am văzut un recital clasic de coreală, plin de energie și coordonare, de breakuri și riff-uri tipice. Publicul s-a distrat, formația la fel.

A venit vremea și pentru grecii de la Septicflesh, care au venit cu un spectacol care a stors toată energia celor din public până la ultima picătură. După apariția lui „Codex Omega”, era de așteptat ca formația să treacă prin România, întrucât la toate concertele lor de până acum de aici au fost primiți cu multă căldură. La Rockstadt s-a întâmplat la fel. În fața unui public mult mai entuziasmat, trupa condusă de Seth Siro a găsit o metodă de a transmite vibe-urile întunecate din propriile compoziții într-un mod cât mai atractiv, pentru a putea facilita o interacțiune constructivă cu publicul. Vocea lui Siro, care a sunat mirific, alături de puținele momente de intervenție a vocii clean din studio a lui Sotiris, au asigurat un recital cu o omogenitate ademenitoare. De asemenea, prin intervențiile polonezului Kerim Lechner, care pare să fie unul dintre cei mai tehnici bateriști ai timpurilor actuale, deoarece a reușit să confere ritmului o puternică nuanță melodică, spectacolul Septicflesh a fost pe deplin bestial. Să mai spun că la piesa „Anubis” atmosfera a explodat? Nu are rost.

Cel mai mult mi-am dorit să ascult la acest festival In Flames, deoarece ultima dată când suedezii au trecut prin România eram mult prea tânăr pentru a experimenta un concert de unul singur. Am crescut cu muzica In Flames și am așteptat cu mult entuziasm concertul lor. Deși formația trece printr-o continuă schimbare stilistică, neagreată de mulți datorită rădăcinilor fixate pe melodicul clasic, eu am prins și am asimilat orientarea lor mult mai modernă, care recunosc, din păcate, că mai clachează pe alocuri în ultimul timp. Însă In Flames este o formație foarte bună live, drept dovadă fiind toată aranjarea scenică pregătită de echipa tehnică. Astfel, concertul a pornit cu hitul „My Sweet Shadow” într-o explozie de artificii pregătite de organizatori. În timpul alocat suedezilor, am ascultat nenumărate piese cunoscute, precum „Cloud Connectd”, „Only For The Weak” sau „Take This Life”. Anders Fridén, unul dintre cei mai carismatici soliști din mișcarea Gothenburg metal, în ciuda faptului că înaintarea în vârstă își spune cuvântul, continuă să își păstreze vocea emblematică, împreună cu screamurile caracteristice, dar care uneori mai cedează. Cel mai mult am rămas impresionat de prestația piesei „The Chosen Pessimist”, o melodie care începe lent, ca mai pe final să rupă atmosfera calmă prin intervenția unor riff-uri de legătură. Showul curge destul de repede, fără să îmi dau seama: trec în fața mea melodiile „Where The Dead Ships Dwell”, „The Truth”, „Alias” și la final, desigur, „The End”. Și într-adevăr, a venit sfârșitul…

Impresii generale. Ediția din acest an Rockstadt Extreme Fest mi s-a părut mult mai bine închegată, mult mai bine organizată, în ciuda faptului că festivalul a renunțat în acest an să se axeze mai mult pe exclusivități și a ales să meargă la sigur cu trupe foarte cunoscute la noi. Cu privire la alte aspecte, trebuie să notez faptul că, în general, formațiile nu au avut întârzieri, sunetul s-a auzit bine și mă bucur de faptul că de această dată scena mică nu a mai fost acoperită. Prețurile la băuturi au fost decente, nu au existat probleme cu echipa de pază, care a acționat de nenumărate ori în cel mai profesionist mod. De asemenea, anul acesta serviciile de catering nu au mai fost externalizate, însă cea mai mare problemă aici au fost cozile imense, datorită faptului că au existat puțini oameni la bucătărie. Totuși, mâncarea a fost net superioară față de edițiile precedente. Nemulțumiri ar mai fi, nu îndreptate spre organizatori, ci spre public, care ar trebui să se axeze mai mult spre a păstra o decentă curățenie, însă nu voi intra prea mult în această polemică.

Un fel de sfârșit? Fac parte din micul club de oameni care au participat la toate edițiile Rockstadt, din 2013 până încoace. Rockstadt a fost pentru mine cea mai frumoasă experiență de care am avut parte în fiecare vară. Am văzut creșterea festivalului, i-am văzut minusurile, am trăit dezvoltarea sa. Am format prietenii, am rămas cu amintiri. Muzica este cel mai frumos mod de a te lega de anumite scopuri și mă bucur de faptul că un mic festival dintr-un colț idilic reușește să strângă oamenii fideli unui gen muzical magnific, controversat, restrâns. Îmi place să cred că va ajunge mult mai departe decât este în acest moment, însă nu cred că voi mai reuși în viitor să particip la fiecare ediție în parte, datorită unor alte priorități care apar odată cu vârsta. E un fel de adio? Nu am idee.

Video credits: Raul Negoiță – @raulnegoita Youtube Channel

RECOMANDĂM:


Comentează primul

Lasă un comentariu

Adresa de email nu va fi publicată.


*