Artmania 2019, ziua I

468 vizualizări

…ei, şi chiar mi se făcuse dor de Artmania. În ultimii ani, paşii m-au dus prin alte locuri, dar dorul de Sibiu şi de acest festival mic, unde şansele să te întâlneşti pe stradă cu artiştii şi posibilitatea să asezonezi concertele cu alte mici desfătări spirituale şi… culinare sunt mai mari decât din alte părţi m-au făcut să mă întorc, în sfârşit.

Centrul vechi al Sibiului ne întâmpină cu un soare văratic şi un aer cam cald pentru mulţi localnici, dar tot mai respirabil decât cel din aglomeraţia urbană de unde venim. Prima parte a zilei se aşează firesc în matca bucuriilor despre care vorbeam mai devreme cu o vizită la Muzeul Brukenthal, cu o frumoasă expoziţie temporară cu lucrări de grafică şi litografii semnate Picasso, Matisse, Klimt şi Dali, toate acestea urmate de ceasul petrecut în curtea castelului între sonorităţile grupului de muzică medievală, renascentistă şi barocă Huniadi Cantores.

Străzile zonei pietonale sunt deja pline de tradiţionalii oaspeţi cu tricouri negre, scena este montată, iar după odihna ce urmează oricărui drum mai lung, la orele 19 seara începe cu Fjørt. Bine încadrat în contextul estetic al unui festival care a promovat mereu, pe lângă mari nume consacrate, manifestări artistice mai îndepărtate de canoanele clasice ale genurilor bine determinate, trioul din Aachen se dovedeşte un bun deschizător de drumuri. Muzica este plină de energie, cu ritmuri şi armonii mai degrabă elementare, având în centru vocea torturată şi structuri parcă izvorâte din monotonia apăsătoare a lumii (post)-industriale. Nici foarte răi, nici memorabili, cei trei nemţi par convinşi de misiunea lor artistică şi poate de aceea cu şanse de a-şi găsi o expresie mai limpede pe viitor. Publicul este deja suficient de numeros şi îi primeşte cu simpatie pe „openeri”, între o bere sau un şpriţ, o vizită pe la standurile de tricouri şi muzică sau o îmbucătură de la chioşcurile de mâncare masiv-carnivoră.

Faţă de Wardruna există, de regulă, două tipuri de reacţii, în egală măsură excesive. Pe de o parte o mirare tâmpă, transformată aproape instantaneu în zeflemea, faţă de instrumentele şi costumaţiile neobişnuite, inspirate sau direct preluate din vechi tradiţii ale popoarelor nordice. Pe de alta, admiraţia necondiţionată născută în inimi romantice sau minţi snoabe pentru orice sugerează o aură de mister, de vechi, de nedesluşit. Norvegienii sunt parte a unui curent amplu european şi nu numai, pe care unii cercetători l-au numit „revivalism” – o valorificare de inspiraţie folclorică a unor tradiţii vechi, cu accentul pe perioada pre-creştină, în contexte ideatice inspirate de mitologie, puse uneori în contexte care nu au existat niciodată ca atare, dar îşi găsesc un ecou puternic în filosofiile neo-păgâne. Destul despre context: Wardruna oferă în această seară un recital binevenit între ritmurile preponderent metalice, un moment de respiro cu instrumente mai apropiate de natură şi cântări voit monotone. Se creează o atmosferă nostalgică, presărată de rudimente modale, voci la unison sau în mersuri paralele, şoapte sugerând o linişte tainică, pendulând între ameninţare şi un fatalism împăcat cu sine însuşi. Structurile se repetă totuşi obositor de la un moment dat şi concentrarea se pierde. Una peste alta însă, Wardruna este contrastul binevenit şi un indicator către posibile căi pe care muzica zilelor noastre încă le poate explora o bună bucată de vreme.

Ne întoarcem un pic la agitaţia pestriţă din Piaţa Mare, acum, că s-a lăsat şi seara. Copii de toate vârstele aleargă printre părinţi amuzaţi sau disperaţi (excelentă ideea organizatorilor de a le scrie minorilor numerele de telefon ale părinţilor pe brăţări) şi cotrobăie printre brizbrizurile şi jucăriile unor vânzători doar disperaţi, un mic spaţiu le oferă amatorilor ocazia să cânte live la chitare, tobe şi voce (am văzut şi auzit de toate aici, de la răgetele „black-death” cale câtorva puşti foarte mulţumiţi că se pot produce în sfârşit, până la un „Thunderstruck” în registru de soprană), berea e bere, vinul e vin (în prima seară par a fi unul dintre puţinii care a descoperit şpriţul la pahar, mâine îmi voi da seama că am vocaţie de trendsetter) şi pe scenă urcă… Architects.

Britanicii sunt una dintre atracţiile festivalului, iar concertul – de la sunet până la intepretarea live – nu îi dezamăgeşte pe fani. Compoziţiile, deşi în mare tipice pentru un metalcore cu „evadări” ocazionale, sună închegat, cu un bun echilibru între agresivitate şi melodia care le face catchy chiar şi pentru categorii de spectatori mai puţin amatori de ruperi de ritm şi chitare supra-distorsionate. Este trupa care creează cea mai mare agitaţie în primele rânduri, circle pit, un oarecare wall of death, dar şi ţopăială pe săturate. Vocea nu reuşeşte să scape de o anumită monotonie, evidentă de la un moment dat, dar glumele şi atitudinea volubilă a solistului Sam Carter sunt suficiente pentru o interacţiune cât se poate de reuşită cu publicul. Albumul „Holy Hell”, lansat anul trecut, are o semnificaţie specială pentru Architects: este primul fără membrul fondator, chitaristul şi compozitorul Tom Searle, mort de cancer la 28 de ani. De altfel, „Death Is Not Defeat” este un titlu desprins direct din experienţa traumatizantă a colegilor de trupă, care însă duc cu convingere mai departe moştenirea muzicală a lui Tom, al cărui frate, Dan, este în continuare bateristul – şi, live acest lucru se simte, unul dintre pilonii instrumentali – ai grupului. Accentul este pus în mod clar pe ultimele două albume, sus-amintitul „Holy Hell” şi „All Our Gods Have Abandoned Us”, între piese aflăm o povestire simpatică despre un câine adoptat din… România de solistul vocal şi suntem îndemnaţi să ne aplaudăm pe noi, pentru că suntem aşa un public entuziast, tot discursul presărat de zeci de „fuck”, „fucking”, „fucked” şi alte derivate, prezente, desigur, din cele mai vechi timpuri ale rock-ului, dar parcă cu atât mai numeroase cu cât trupa de pe scenă este mai apropiată de orice subgen cu sufixul „core”. Dincolo de acestea, Carter este un solist plin de o energie molipsitoare, care îşi etalează tonusul pe mica lui platformă unde aleargă frenetic şi alternează fără probleme între registrele de voce. Architects i-a mulţumit cu siguranţă pe fani – nu puţini, după reacţia publicului, nu cred să fi convins prea mulţi noi ascultători să-şi cumpere CD-uri, dar a oferit un spectacol bine pus la punct şi fără compromis.

Şi iată-ne ajunşi şi la motivul pentru care au venit la Sibiu mulţi, foarte mulţi dintre cei prezenţi: Dream Theater. Cu un album nou care pare să-i fi readus lângă trupă şi pe unii dintre cei care se îndepărtaseră în ultimii ani, new-yorkezii cu implant canadian rămân una dintre trupele cele mai reprezentative ale metal-ului progresiv, deopotrivă huliţi pentru un presupus exces de tehnică şi adoraţi pentru virtuozitatea fără seamăn – în fond, adesea, cele două se suprapun şi abordarea depinde de perspectiva din care le priveşti. Aflăm foarte repede că interpretarea completă a albumului „Metropolis Part 2: Scenes from a Memory” va avea loc anul viitor, aşa că acum grosul recitalului este constituit de noul album, „Distance Over Time” (nu mai puţin de patru piese) şi condimentat de cântece mai vechi şi mai noi, inclusiv un surprinzător şi încântător „A Nightmare to Remember”, de pe oarecum subestimatul „Black Clouds and Silver Linings”. Dar să începem cu începutul: într-o explozie de lumină (aspectul vizual este foarte bine pus la punct, fără a fi prea bombastic), după intro se trece direct la „Untethered Angel” şi aici se pun bazele a ceea ce va fi tot concertul: volumul este cam ridicat (lucru pe care l-am constatat şi la alte concerte Dream Theater şi pe care îmi este greu să-l înţeleg când vorbim despre o muzică atât de complexă), cu vocea foarte în faţă – în condiţiile în care James LaBrie nu este în cea mai bună formă, iar impostaţia foarte deschisă este accentuată de înalte. Şi… aici se termină cam toate minusurile. Hirsutul Petrucci este fabulos, de la solo-urile interminabile până la riff-urile sacadate, thrashy în gen Metallica („Fall Into the Light”), viteza, măsurile compuse, ruperile de ritm se echilibrează cu momente mai lente, meditative, pe cântece ca „Peruvian Skies” sau „Barstool Warrior”, Jordan Rudess îşi face numărul complet de maestru al tuturor programelor şi instrumentelor posibile care includ vreun fel de clapă (deşi uneori este dezavantajat de imaginile proiectate – în mijlocul unui solo de clape, pe ecrane apare tot Petrucci), John Myung este „acolo” pentru cunoscători, iar Mike Mangini nu-l face uitat pe Mike Portnoy – o, nu, niciodată acest clişeu, niciodată această uitare! – dar este în mod evident bateristul de excepţie de care Dream Theater are nevoie. Uneori simţi că te ia ameţeala, alteori dai din cap frenetic, când James LaBrie nu se aude îl dublezi tu cât poţi de tare şi îl ierţi când strecoară o undă din timbrul care este la locul lui, de altfel, dar evident extenuat de turneul lung aflat la ultima reprezentaţie, te trec nostalgii şi vise şi revii la admiraţie şi bucurie. Iar bisul de după miezul nopţii nu este, cum s-ar fi aşteptat multă lume, „Pull Me Under”, ci mai rar cântatul „As I Am”, deliciu de forţă mediată şi manifest implicit: asta este Dream Theater şi amprenta lăsată asupra rock-ului contemporan nu va dispărea prea curând. Punct unei seri frumoase, retrageri mai rapide sau mai lente spre case, Artmania s-a întors, noi la fel, iar mâine ne aşteaptă o zi cel puţin la fel de plină.

Citiți și cronica de festival realizată de Andreea Cătălina M.


Comentează primul

Lasă un comentariu

Adresa de email nu va fi publicată.


*